Auld Lang Syne – cântecul care a marcat divorțul Marii Britanii de Uniunea Europeană

Divorţul Marii Britanii de Uniunea Europeană a fost pecetluit cu cântecul “Auld Lang Syne”. “Nu este decât la revedere” a tradus presa românească titlul emblematicului cântec care are la bază mai multe versuri culese din folclorul scoțian de Robert Burns, poetul național al Scoției. În engleză însă traducerea cuvânt cu cuvânt este “Old Long Since”, în sensul de “for old times’ sake”, ceea ce în română s-ar traduce prin “de dragul vremurilor de demult”. Este cântecul tradițional pentru seara dintre ani, modul de a spune la revedere anului care s-a încheiat.

În versiunea lui Robert Burns, primele versuri sunt:

Should auld acquaintance be forgot,
and never brought to mind?

Acel “acquaintance” e cheia versurilor acestui cântec care simbolizează sfârșiturile și noile începuturi și care, pe lângă Hogmanay (ultima zi din an), mai este cântat și la înmormântări dar și la nunți, la festivitațile de absolvire a cursurilor universitare – în special la academiile militare este cântat de tinerii ofițeri ai Marinei și ai Forțelor Aeriene Regale -, la paradele militare sau la alegerea unui nou guvern. Datorită emigrării scoțienilor în colonii, cântecul este prezent în toate țările vorbitoare de limba engleză, ba mai mult, a fost tradus în mai multe limbi, fiind cunoscut în întreaga lume. La prima vedere este un cântec despre prieteni sau cunoscuți care închină un pahar în amintirea vremurilor bune petrecute împreună. La o privire mai atentă este însă mult mai mult.

Să nu uităm că Robert Burns a trăit între 1759 și 1796, deci s-a născut la câțiva ani după sângeroasă Bătalie de la Culloden din 1745, când ultima rebeliune iacobită a fost definitiv înfrântă iar Charles Edward Stuart a pierdut orice speranța de a mai recupera tronul britanic pentru tatăl său James Francis Edward Stuart. Nu are rost să dezbatem acum cauzele rebeliunii iacobite, cert este că bătalia de la Culloden a reprezentat momentul de cotitură din istoria Scoției. Practic ultima luptă de câmp din istoria Marii Britanii s-a cu un adevărat măcel al trupelor scoțiene și a condus la aspre represalii.

Bătalia de la Culloden reprezintă încă o rană deschisă în memoria colectivă a scoțienilor, căci sistemul de clanuri, considerat tribal de către englezi, a fost desființat în ruma înfrângerii, pământurile ce formau proprietatea comună a clanurilor au trecut în proprietatea șefilor de clan, care au fost încurajați (sub amenințarea pierderii titlurilor și a averilor) să renunțe la arendași și să se apuce de oierit. Astfel au avut loc transferuri forțate de populație indigenă din zonele muntoase spre alte zone din Scoția și, mai ales, spre colonii (Highland Clearances). Mai mult, prin Legea Parlamentului din 1746 a fost interzis tartantul – țesătură de lână sau bumbac, cu carouri mari, în culorile reprezentative ale clanurilor scoțiene – și purtarea kiltului, act văzut de mulți ca o încercare de ștergere a identițății scoțiene.

Aplecându-se asupra folclorului scoțian și adaptându-l, Robert Burns va scrie atât în engleză cât și în dialectul scoțian, contribuind astfel la păstrarea vie a identității scoțiene. Alături de Walter Scott (1771-1832), a cărui serie de romane “Waverely” a contribuit și ea enorm la conservarea identității scoțiene, Burns va rămâne unul dintre eroii literaturii acelei părți sălbatice de insulă. Care este adevărata imagine a Scoției, cea prezentată de Scott sau cea prezentată de Burns, e o întrebare care încă este subiectul multor dispute. Cert este ca dacă Scott este “nici englez, nici scoțian, ci britanic!”, afirmându-și prin eroul său simpatiicle unioniste, Burns este perceput drept naționalist.

În acest context, “acquaintance” care se mai traduce și prin “cunoașterea unui subiect”, poate însemna “cunoașterea istorie”, “cunoașterea tradițiilor”, în sensul de “memorie colectivă” poate da cealaltă cheie în care pot fi citite versurile lui Burns, acea cheie cu care rezonează nationaliștii scoțieni și adeptii independenței Scoției. Dacă e să citim versurile în această a doua cheie, e ca și cum am spune că știm prin ce am trecut, nu uităm și sperăm la ziua în care ne vom putea plimba în liniște pe dealurile și câmpiile noastre, închinând pahare în cinstea vremurilor bune de demult ale strămoșilor. Să ne dăm mâna între prieteni și să bem la acest gând. Poate și din cauza asta, versiunea pe care astăzi o cântam, a prins atât de bine în SUA, dar și în alte state. Auld Lang Syne punând în contrast voioșia cu sentimentul de pierdere și regretul vremurilor apuse cu anticipația noilor începuturi, reușeste să emane sentimente de eliberare și libertate.

Revenind la Parlamentul European și data istorică de 29 ianuarie de 2020 nu puțini sunt cei care au văzut în intonarea acestui cântec de către eurodeputați o nouă ofensă adusă Regatului Unit, prin încurajarea indirectă a unui nou referendum pentru independența Scoției, care indiferent de rezultat, ar destabiliza Regatul într-un moment și așa tensionat. Însă indiferent de sentimentele spontane sau nu, care au condus la intonarea acestui cântec, alegerea nu a fost neinspirată, reprezentând un bun prilej pentru ca toate națiunile reprezentate acolo să facă un exercițiu de memorie.

Auld Lang Syne s-a mai cântat și în timpul celebrului Armistițiu de Crăciun din 1914, în tranșeele Primul Război Mondial. Cel mai probabil el a răsunat din cimpoaie și în timpul debarcării în Normandia, la fel cum în prezent răsună în fiecare an la ceremonia de comemorare a Zilei Debarcării. La începutul victoriei Aliaților a răsunat Auld Lang Syne.

Astfel, când ne gândim la libertate, la victoria împotriva Germaniei naziste, undeva în gândurile noastre, chiar dacă nu ne dăm seama răsună și Auld Lang Syne. Să nu uităm deci că de două ori în ultimii 100 de ani, destinul Marii Britanii a fost acela de a scăpa Europa de ea însăși iar Auld Lang Syne s-a auzit victorios peste marșurile naziste.