Corsarul englez William Jackson aflat în slujba contelui de Warwick atacă Honduras și Jamaica

În serviciul Providence Island Company s-a aflat și corsarul englez William Jackson, activ în Caraibe din 1639 până în 1645, cu sediul în insula Providencia și insulele Guanaja și Roatan, aproape de Honduras. În 1641 a reușit să captureze o navă spaniolă care transporta sclavi africani în portul Trujillo din Honduras pentru care a primit o răscumpărare de peste 3.5 tone de indigo, 2 000 de peso și două lanțuri de aur. Ieșind din serviciul Companiei, a navigat spre Anglia unde a vândut zahăr și indigo pentru a obține fonduri și provizii pentru o nouă expediții, după ce a primit o licență valabilă 3 ani din partea contelui de Warwick. În 1642 a plecat din Anglia comandând o flotă care includea și alți corsari celebri, precum Samuel Axe sau William Rous. În timpul acestei expediții, flota lui Jackson a capturat Jamaica în numele Marii Britanii.


Insulele din Golful Honduras, în special Guanaja și Roatan au reprezentat o excelentă baza pentru pirați; aici avea apă dulce, lemnul necesar pentru repararea corăbiilor, frcute și carne suficienta pentru aprovizionarea echipajelor. În secolele XVI-XVIII, navele spaniole navigau de două ori pe an din portul Trujillo (Honduras) spre Spania pentru a transporta aur și argint. Armada spaniolă naviga și ea periodic din Panama și Cartagena în Havana, trecând pe lângă insulele din golf. Recent descoperita coastă sud-americană a fost cu succes colonizată de spanioli iar interesul pentru ea a crescut și în rândul concurentilor europeni ai Spaniei. Aflat atât de aproape, Hondurasul avea mai multe locuri tentante pe coastă pentru pirații francezi, olandezi și englezi. Porturile spaniole recent construite – Trujillo, Puerto Cabellas și Santo Tomas – și încă deficitar apărate erau o țintă facilă pentru dușmanii Spaniei. În aceste porturi, și mai ales în Trujillo, care a a prosperat de pe urma aurului extras din Olancho și a aurului și argintului descoperit lângă Tegucigalpa în anii 1570, se strângeau comorile care așteptau să fie transportate peste Atlantic, spre Spania. Primii pirați europeni care au activat în insulele din Golful Honduras au fost francezii, dar până la începutul anilor 1600, pirații olandezi vor fi cei care vor provoca cele mai multe daune companiei de transport maritim a Spaniei. Acționând sub protecția Companiei Olandeze a Indiilor de Vest, olandezii erau mult mai eficienți în ceea ce privește piretaria decât englezii, care erau cu mult mai numeroși.

Spaniolii au urmărit periodic activitatea din insule dar nu au reușit să suprime pirateria, căci pirații se regrupau și se întorceau de fiecare dată. Bazele lor pe insulele Roatan și Guanaja erau temporare, corturi sau constructii din lemn, folosite pentru câteva săptâmăni, cel mult câteva luni. În plus, aceștia erau sprijiniți de localnici, de indienii Paya. în 1639, spaniolii decid înlăturarea forțată a indienilor de pe insule, strămutând o parte din ei în regiunile de coastă din Honduras. O altă greșeală de judecată a Spaniei, căci după această măsură, indienii paya s-au aliat formal cu pirații și chiar s-au alăturat echipajelor acestora în raidurile de pe coastă.

În 1642, în mijlocul bătăliei dintre Spania și Anglia pentru colonizarea permanentă a teritoriilor din vestul Caraibilor și după atacul spaniolilor în Providencia, căpitanul William Jackson a pornit într-un raid de răzbunare, o demonstarție de forță în bună tradiție a raidurilor lui Drake. Împortiva protestelor ambasadorului Spaniei la Londra, Alonso de Cardenas care au urmat, Jackson a fost sprijinit de contele de Warwick, Prim Lord al Amiralității care i-a emis o scrisoare de licența, îndreptâțindu-l să atace porturile și navele spaniole din Indiile de Vest.

Contele de Warwick era un marcant lider al puritanilor și un contestatar al politicilor lui Carol I al Angliei, în special în ceea ce privea regimul taxelor dar și în ceea ce privea suportul regelui pentru Biserica Catolică. În martie 1642, Warwick a fost numit de Parlament amiral al flotei. Carol I nu a fost de acord cu această numire și l-a destituit din funcție, însă Parlamanetul l-a reinsitituit în iulie. Când revoluția a erupt în 1642, Warwick se afla la conducerea marinei engleze. Revoluția a transformat porturile coloniale în baze ale piraților. Deși nu fusese declarat războiul cu Spania, Warwick, în calitate de Prim Lord al Amialității numit de Parlament, l-a autorizat pe căpitanul William Jackson să întreprindă mai multe raiduri în Indiile de Vest. Mica flotă a lui Jackson a atacat mai multe porturi din coloniile spaniole, inclusiv Maracaibo și Trujillo dar și pescăriile de perle de pe insula Margarita. Mulți dintre oamenii săi erau refugiați de pe insula Providencia, iar printre aceștia se aflau și corsari cu experiență ai Companiei Insulei Providencia, precum Samuel Axe și William Rous. Căpitanii Thomas Cromwell și Lewis Morris, deși firi mai independente, s-au alăturat și ei flotei lui Jackson. În expeditia sa, Jackson a luat și 700-800 de volunatri din Sf. Cristofor și Barbados, forțele sale ajungând la în jur de 1 100 de oameni iar cu aceștia a atacat mai multe porturi din Tierra Ferme și America Centrală, inclusiv Maracaibo și Trujillo și mai apoi Santiago de la Vega, în Jamaica, unde însă a fost dezamăgit de pradă.

William Jackson a atacat Trujillo cu o flotă formată din 16 nave. Jackson aproape că a făcut una cu pământul orașul, a luat o mulțime de captivi pentru rascumpărare și și-a stabilit baza pe aproapiata insulă Roatan. După ce a atacat Trujillo, William Jackson a aranjat transportul de pe coastă a 120 de indieni Paya înapoi pe insulele Roatan și Guanaja de pe care fuseseră alungați de spanioli. Jackson, la fel ca și Drake, credea că în Indiile de Vest, sclavii și indigenii avea să se alăture englezilor pentru a se elibera de spanioli. Spaniolii s-au plâns, argumentând că aceste atacuri contraveneau tratatului de pace. Jackson, într-unul din rapoartele sale susținea însă ca e nevoie doar de o mica mână de oameni pentru a-i scoate pe spanioli din Indiile de Vest. Spaniolii au înțeles repede pericolul pe care această alianță îl reprezenta pentru siguranța porturilor din apropiere și a convoaielor de comori. Astfel, în 1650 au organizat o expediție de 450 de soldați care a invadat așezarea piraților din Roatan. Au petrecut acolo nouă zile căutându-i pe pirații și indienii ascunși în pădure. De acolo au plecat pe Utila și Guanaja de unde au ridicat toți indienii Paya pe care au reușit să îi prindă. Indienii au fost duși la câteva sute de mile distanță, pentru a se așeza în jurul fortului San Tomas de pe Rio Dolce.

Conflictul dintre englezi și spanioli s-a intesificat în Caraibe începând cu 1638 și până în 1782. Insulele din Golful Honduras au servit drept scenă pentru o serie de scheme de colonizare, baze ale piraților sau baze militare engleze. Spania nu a renunțat însă niciodată la controlul asupra acestor insule, deși dominația sa în Caraibe a fost tot mai slăbită. Vârful acțiunilor piraterești, epoca de aur a pirateriei în Caraibe a început la sfârșitul secolului al XVII-lea. Pirații se adunau frecvent în număr mare sub un singur lider pentru a efecuta raiduri asupra orașelor portuare ale Imperiului Spaniol din America de Sud și pentru a ataca convoaiele de comori. Port Royal din Roatan era un loc preferat de adunare al piraților, chiar dacă nu era la fel de ușor de abandanot ca Guanaja. Siguranța piraților era dată de numere, iar Port Royal putea acomoda un număr mai mare de oameni. Guanaja a servit ca bază pentru grupurile mai mici de pirați care apreciau larga lagună flancată de recife care oferea șapte căi de evacuare în caz de atac. Raidurile dese au înăbușit însă creșterea economică în zona Golfului Honduras, importanța strategică a acestor insule diminuându-se în raport cu Panama, Havana și Cartagena.

Pe 25 martie 1643, flota lui Jackson ancorează în actualul port Kingston din Jamaica și conduce 500 de bărbați într-un raid împortiva orașului Santiago de la Vega, din apropiere, pe care îl capturează după o rezistență puternică în care a pierdut 40 de oameni în luptă. Amenințând cu arderea orașului, a primit o rascumparare de 200 de bovine, 4,5 tone de manioc și 7 000 de peso. Mulți dintre bucanierii englezi s-au îndrăgostit de insulă în timpul șederii lor, iar 23 dintre aceștia au rămas pentru a trăi printre spanioli.

Când a invadat Jamaica în 1643, căpitanul William Jackson a găsit capitala insulei aproape părăsită, cu excepția câtorva portughezi de origine ebraică care l-au întâmpinat, cerându-i ajutorul și azilul în schimbul dezvăluirii locurilor în care spaniolii își ascundeau aurul. Înainte ca Anglia să cucerească Jamaica în 1655, aceasta aparținea familiei Colon (descendenților lui Cristofor Colomb), care a oferit un adevărat rai pentru evreii care altfel erau considerați proscriși în Lumea Nouă și vânați de Inchiziție. Fiindu-le interzis să se așeze în Lumea Nouă, evrei au ajuns acolo pretinzând că sunt creștini din Portugalia.  În spirit nu se deosebeau cu nimic față de restul coloniștilor, doar că în timp ce alții veaneau cu gândul de a cuceri, de a converti pâganii la creștinism, de a căuta aur sau a-și lua femei indiene, evreii au ajuns acolo pentru a scăpa de persecuții și pentru a se așeza într-un loc cât mai depărtat de tentaculele Inchiziției. Incapabili însă să își securizeze un teritoriu doar al lor, evreii degizați în creștini au conspirat cu olandezii și englezii pentru cuceri o colonie doar pentru ei în Lumea Nouă. În încercarae de a câștiga această luptă și evreii, au avut pirații lor. Unul dintre cei mai de succes pirați evrei a fost Samuel Palache. Desigur, visul evreilor din Lumea Nouă a fost să poată trăi liberi, să își sporeasca averile prin negoț, să își comande portrete semnate de Rembrandt, dar țelul lor suprem a fost doborârea Imperiului Spaniol. Aliații lor în această luptă zbuciumată au fost olandezii, englezii și, într-un final, bucanierii din Indiile de Vest.

Într-un raport din 1638, Cabildo (consiliul administrativ al unei municipalități din Spania Colonială) din Santo Domingo recomanda regelui Spaniei să preia controlul în Jamaica, deoarece aceasta era o insulă mare care putea sigura provizii și de pe care, datorită amplasării sale strategice amplasată stategic, puteau fi urmărite toate navele și flotele care treceau prin dreptul ei. Cabildo îl atenționa pe rege că daca insula avea să ajungă pe mâini străine, flotele și navele spaniole aveau să fie grav amenințate. Ca urmare a acestui raport care reflecta punctul de vedere al Cabildo, relațiile cu familia și suporterii lui Colon s-au deteriorat și mai mult, mai ales după ce în 1640, Portugalia și-a recâștigat independența. Când vestea despre o posibilă preluare a insulei de către coroana spaniolă a ajuns în Jamaica, coloniștii s-au împărțit în două tabere. Fermierii locali, loiali Coroanei, s-au întors împotriva portughezilor loiali moștenitorului lui Colon, care se întâmpla să fie și un verișor îndepărtat al noului rege al Portugaliei. Din punctul de vedere al celor din Cabildo, protectorul evreilor se afla acum în tabăra inamică. Intervențiile fermierilor au condus la exilul mai multor portughezi de pe insulă iar pâna în 1643, chestiunea se inflamase în asemenea măsură încât portughezii i-au întâmpinat pe englezi ca pe niște eliberatori. După ce a luat ce s-a putut de pe insulă, William Jackson a plecat spre Anglia convins că, cu ajutorul evreilor, putea fi pregătită o invazie și cucerită insula. În raportul său către Comitetul Afacerilor Coloniale, el menționa că au fost foarte bine primiți pe insulă de diverși portughezi prigoniți de spanioli care s-au oferit să le arate locurile în care spaniolii își țineau bogățiile. În același raport menționează că aceștia s-au oferit să îi sprijine într-o încercare de ocupare a insulei. Evreii din Jamaica erau pregătiți chiar atunci să asiste englezii în ocuparea insulei, informație întârită si de echipajul lui Jakcson. William Jackson voia însă pradă iar insula avea puține comori de oferit în acel moment. Încurajat de Balthasar, un portughez din Jamaica, a navigat spre Rio de la Hacha (Columbia), loc faimos pentru argint și perle. Norocul nu a fost însă de parte lor, căci vreamea rea l-a determinat pe Jackson să se întoarcă în Jamaica. Balthasar, nedorind ca englezii să plece cu mâinile goale, i-a propus să captureze o navă din port. La indicațiile lui, au luat o fregată spaniolă din port, încărcată cu piei, zahăr și alte provizii. Balthasar a fost sprijinit în acțiunile sale și de alți portughezi. Prin acest ajutor ei doreau să îi câștige pe englezi de partea lor și să le demonstreze acestora că nu erau loiali Spaniei. Această trădare nu a fost însă trecută cu vederea de Cabildo, care guverna de fapt insula. Ca urmare a acestui raid al lui Jackson, colonia din Jamaica s-a auto-distrus și există referiri care vorbesc de un război civil pe insulă. Din nou, mai mulți portughezi au fost exilati, printre aceștia și Balthasar, care după ce a plecat a urmat calea pirateriei. Un deceniu mai târziu, când englezii au capturat Jamaica și au intrat în la Vega, ei au observat că existau cu mult mai multe case decât ocupanți. Raportul lui Jackson despre raidul în Jamaica a fost înmânat Comitetului Afacerilor Coloniale, printre ai cărui membri proeminenți se afla și Oliver Cromwell, viitorul cuceritor al Jamaicăi.


Toate aceste raiduri au contribuit mult la prosperitatea coloniilor din America de Nord unde au adus o infuzie de capital, în schimbul proviziilor necesare echipajelor. Sosirea căpitanului Jackson în Massachusetts a fost privită de guvernatorul John Winthrop ca o binecuvântare de la Dumnezeu, coloniile din Noua Anglie trecând printr-o severă criză economică în jurul anilor 1640. Acestea sufereau de un deficit de monedă forte. Jackson a ajuns în port plin de bani, argint, indigo și zahăr. El și-a schimbat prada și inclusiv valuta spaniolă în valoare de 1 400 lire sterline pe provizii după care a pornit din nou spre Indiile de Vest.

În plus, corsarii lui Warwick au continuat să aprovizioneze coloniile engleze și cu sclavi de origine africană sau nativi amerindieni. Când Jackson a adus scufundători indieni și africani în Bermuda în 1644, Richard Norwood l-a binecuvântat. În general, coloniștii erau mulțumiți de oamenii pe care Warwick îi vindea la un preț corect, considerându-i pe aceștia prizonieri de război. Au existat însă și controverse. De exemplu, în Bermuda, în 1644, când capitanul Preston a adus 30 sau 40 de indieni pentru vânzare, au existat suspiciuni că aceștia ar fi fost oameni născuți liberi, luați ilegat în sclavie. Superstițioși, coloniștii se temeau că ar fi putut atrage mânia Domnului dacă ar fi acceptat să îi cumpere. La fel, în 1655, câțiva colonisti din Bermuda au înaintat o petiție prin care cereau să se restituie libertățile unor oameni născuți liberi. În 1645, Jackson a dus “mulți negri și indieni capturați de la spanioli” la Boston, unde liderii locali s-au simțit obligați să repatrieze câtiva dintre africanii capturați ilegal în Sierra Leone. De altfel colonia Massachusetts avea și ea propria flotă de corsari care naviga cu nave de război construite și echipate în portul din Boston. Unul dintre cei mai de succes corsari locali a fost Thomas Cromwell, care a navigat mult timp alături de Jackson. În ceea ce privește sclavia, aceasta a fost legalizată în colonia Massachusetts în 1641, iar în Connecticut în 1650, ceea ce sugerează o creștere a numărului de sclavi aduși în această perioadă.

În acest timp au crescut însă și tensiunile din comunități cauzate de nevoile locale, comerțul ilicit, guvernarea habotnică și administrația imperială, iar Winthrop și alți lideri purtitani au fost prinși la mijloc în conflictul dintre coroană și frăția de coastă, conflict al cărui punct culminant l-a reprezentat războiul civil englez. Dreptul civil și jurisdicția Amiralității au fost amplu dezbătute în timpul conflictului. Cele mai multe propuneri utopice emise în Anglia erau deseori implementate în Noua Anglie, unde jurații nu doar că puteau condamna inculpații, ci puteau chiar ignora judecătorii. Deși corsarii și pirații puteau reprezenta o sursă de probleme în comunitățile locale, coloniștii din Noua Anglie nu păreau să considere actele de piraterie un păcat capital și puțini oameni au fost executați sub acuzație de piraterie în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Corpul libertăților, primul cod legislativ adoptat în Noua Anglie în 1641 ca parte a reformelor legislative puritane a stabilit pedeapsa capitală pentru 12 infracțiuni, fiecare având o justificare biblică. O deosebire radicală față de legile din Anglia o reprezenta faptul că lipseau cu desăvârșire crimele împotriva proprietății. În 1642, pedeapsa pentru piraterie era biciuirea.

Efectele radicalismului revoluționar asupra legislației maritime au fost cel mai bine exemplificate în micuța colonie din Rhode Island. În 1644, din postura de guvernator șef al coloniei, contele de Warwick i-a furnizat lui Roger Williams carta pentru Plantațiile Providence, care vor deveni Rhode Island. William a intenționat ca această colonie să servească ca refugiu pentru disidenții religioși de diferite confesiuni, în special pentru cei care voiau să fugă din colonia Massachusetts. Mulți au asociat protestantismul radical cu pirateria, de vreme ce reprezentanții lor manifestau același comportament de auto-determinare. Williams și-a numit creația “colonia alungaților”, admițând că “statul său de proscriși” era invidiat și urât de celelalte colonii. Printre precursorii portului care va deveni unul dintre cele mai notorii cuiburi de pirați din istorie s-au aflat mai mulți antinomiști și adeptii lor, printre care și exilata Anne Hutchinson, care pretindeau că relația lor cu Dumnezeu îi ridica nu doar deasupra legilor ecleziastice dar și deasupra legilor civile și structurilor guvernamentale. Încă din 1651, mulți se temeau că delicvenții notorii aveau sa conducă în curând în Newport, numit “orașul refugiaților”. Astfel, pentru a proteja libertatea religioasă și pentru a încuraja venirea altor coloniști în Rhode Island, fondatorii au stabilit politici liberale extraordinare și taxe puține.

În ceea ce îl privește pe William Jackson știm că în 1645 s-a întors în Anglia, după care i s-a pierdut urma în istorie.

Surse:

en.wikipedia.org/wiki/William_Jackson_(pirate)

Pirate Isles, by Thomas Tomczyk in bayislandsvoice.com

Pillaging the Empire: Piracy in the Americas, 1500-1750: Piracy in the Americas, 1500-1750, by Kris E Lane, Robert M. Levine, Routledge, 2015

Pirate Nests and the Rise of the British Empire, 1570-1740, by Mark G. Hanna, UNC Press Books, 2015

Jewish Pirates of the Caribbean, by Edward Kritzler, Aurum Press, 2014

Of Plymouth Plantation, 1620-1647, by William Bradford, William J. A. Bradford, Rutgers University Press, 1952

https://www.british-history.ac.uk/search/series/cal-state-papers–colonial–america-west-indies?query

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.

Lasă un gând: