Domni mărunți și domnii de scurtă durată în Țara Românească și Moldova. Consecințe istorice

Nu intrăm în detaliile problemei și nu amintim toți domnii mărunți români din evul de mijloc. Ne oprim la perioada dinaintea lui Mihai Vodă Viteazul. Notăm numai că nu mult după Mihai Vodă, viața politică și morală de la noi se degradează, din nou, treptat, culminând cu epoca fanarioților, care deși aduce și anumite beneficii, aduce și multe metehne care se vor împământeni cu ușurință.

Pe bună dreptate cercetătorii trecutului nostru medieval s-au concentrat asupra domniilor care au însemnat ceva în apărarea și progresul țării, în conservarea identității naționale, cum sunt cele ale lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazul.

Pentru înțelegerea fărâmițării politice și consecințele acestei realități, vor fi, credem, suficiente datele și perioadele pe care le inserăm aici. Mentionăm însă că nu au fost neglijați - în istoriografie - cu totul, cei care au domnit fie câteva luni sau un an sau doi. Deci, de unde această fărâmițare de ordin politic și nu numai? Explicația principală constă în lupta internă între pretendenții la tron, întreținută din afară(ne gândim, desigur, cu precădere, la Poarta Otomană, dar și la Polonia sau Ungaria). Se plăteau uneori sume mari de bani spre a se câștiga sceptrul domniei. Și câte fărădelegi nu s-au întâmplat având ca țel mănoasa domnie! De unde acestă luptă internă între pretendenții la tron? În primul rând de la o succesiune ereditar-electivă lipsită de reguli bine stabilite sau de urmași legitimi la tron. În aceste condiții bastarzii puteau emite pretenții la tron, fiind susținuți din afară de o putere sau alta. Deși în țările române s-a folosit des asocierea la domnie(realizată cu acordul sfatului domnesc), pentru a asigura stabilitatea și continuitatea conducerii, desemnând din timp urmașul prezumtiv și acordându-i formal atribuții semnificative în conducerea statului, această practică rareori a avut succes.

Vom da în continuare câteva exemple.

În Țara Românească, spre pildă, Domn era în perioada 1420-1422, Radu Prasnaglava, fiu nelegitim al lui Mircea cel Bătrân. Va reveni pe tronul țării de mai multe ori, pentru scurtă vreme (în 1423, 1424, 1426, 1427), întrerupând în fapt domnia lui Dan al II-lea (un cunoscut luptător antiotoman, ca și Radu de la Afumați mai târziu). Conform titulaturii folosite într-un act oficial, Prasnaglava a fost probabil ultimul voievod al Țării Românești care a mai deținut controlul asupra Banatului și sudului Basarabiei(inclusiv Buceagul). În final va fi răsturant de la domnie de Dan al II-lea, însă ce folos?! Căci și domniile lui Dan al II-lea au fost relativ scurte pentru a produce efecte benefice de durată, fiind într-un final făcut prizonier și executat de poloni.

Basarab al II-lea este Domn în perioada 1442-1443, Mihnea cel Rău, în 1508-1509, Teodosie, din septembrie până în decembrie 1521, Vlad(Dragomir Călugărul), 1521-1522, Vladislav al III-lea, aprilie - noiembrie 1523, iunie-septembrie 1527, aprilie-august 1525, Radu Bădică, 1523-1527, Moise, 1529-1530, Vlad Înecatul, 1530-1532, Vlad Vintilă(de la Slatina), 1532-1535, Radu Ilie(Haidăn), 1552-1553, Vintilă, mai 1574, Ștefan Surdul, 1591-1592, Alexandru cel Rău, 1592-1593. Din 1591 și până la 1593 au fost 4 domni. Iliaș, investit, nici n-a domnit de fapt. În aceeași perioadă au existat și alte domnii, mai îndelungate și, fără îndoială, mai importante. Dar elementul definitoriu al secolelor XV și XVI rămâne fără îndoială numărul mare domnitori mărunți și domniile lor relativ scurte.

Nici în Moldova situația nu este diferită, dacă urmărim, de asemenea, domniile până la Mihai Viteazul. Și anume: Iuga, 1399-1400, apoi foști asociați la domnie, care vor domni și separat: Iliaș, Ștefan al II-lea, Petru al II-lea, Roman al II-lea. Ciubăr(Csupor) - domnia sa este pusă sub semnul îndoielii - , 1448-1449, Alexăndrel, februarie-octombrie 1449, 1452-1454, februarie-mai 1455, Petru Aron, 1455-1457, Alexandru Cornea, 1540-1541, Ioan Joldea, septembrie 1552, Ioan Potcoavă, noiembrie-decembrie, 1577, Iancu Sasu, 1579-1582, Petru Cazacul, august-octombrie 1592, Ștefan Răzvan, aprilie-august 1595. Domniile fiind de scurtă durată, nu se putea vorbi de un progres real al țării în acele vremuri, deși unii dintre voievozi erau bine intenționați, dar stopați de dușmanii interni și externi. Cheltuielile pentru cumpărarea domniei erau, după cum am mai menționat, mari. În rândul populației, se transmitea, nu o dată, starea de instabilitate și de nesiguranță deloc fericită pentru mersul normal al unei țări. Instituțiile nu se puteau dezvolta în chip firesc. De bună seamă, se puteau adăuga și alte exemple, pe lângă cele, aici, inserate; preferăm însă să exemplificăm o asociere la domnie cât se poate de nereușită și o succesiune la fel de nedemnă.

Să fie doi Domni care să stăpânească în același timp peste una și aceeași țară nu se întâmplă prima oară în vremea fiilor lui Alexandru cel Bun - și în Țara Românească, Dan I a fost asociat la domnie cu fratele său, Mircea cel Bătrân(cca. 1383-1386); la rândul său Mircea cel Bătrân era asociat la domnia din 1408 cu fiul său, Mihail -, deși la aceștia ne vom opri acum. Iliaș I al Moldovei, fiul cel mare al lui Alexandru cel Bun, a fost asociat la domnie de tatăl său. După stingerea din viață a tatălui, Iliaș se va asocia la domnie cu fratele său, Ștefan al II-lea al Moldovei(1432-1442), perioadă în care Moldova a fost împărțită în două. Fiecare dintre domni avea cancelaria sa, dregătorii și veniturile lui! A existat - e drept - o emisiune monetară, aceeași pentru ambii domni asociați. Între cei doi frați, relațiile n-au fost întotdeauna unele fericite, dimpotrivă, s-a ajuns chiar la fapre greu de crezut(s-au  întâmplat și în alte state europene și nu numai). Astfel, Iliaș, care era frate cu Ștefan al II-lea numai de tată, nu și de mamă, a arestat-o pe mama sa vitregă și a ordonat să fie ucisă prin înecare. Ștefan al II-lea se va răzbuna crunt. Îl va orbi pe Iliaș. Mai apoi, unul dintre fiii lui Iliaș, Roman al II-lea va intra în conflict cu Ștefan al II-lea și cu sprijin militar din partea nobililor poloni își va ucide unchiul în 1447. Înainte de acest an, însă, un alt frate, Petru al II-lea, fusese acceptat ca asociat la domnie de către Ștefan al II-lea. Nu pentru multă vreme însă. Au urmat repetate conflicte și împăcări. În cele din urmă, Petru al II-lea a fost nevoit să părăsească Moldova. Urmează în istoria Moldovei asociațiile la domnie de scurtă vreme(Petru al II-lea și Roman al II-lea,  iulie-septembrie 1447). Ultimii doi vor domni și separat(roman al II-lea, 1447-1448; Petru al II-lea, 1448-1449).

În ceea ce privește succesiunea la tron a unor urmași legitimi, istoria, din nou, nu a fost blândă cu noi. De exemplu, pe cât de însemnat ca voievod al Moldovei a fost Petru Rareș(1527-1538 și 1541-1546), pe atât de netrebnici au fost cei doi fii ai săi: Iliaș și Stefan, ei înșiși Domni ai țării. Primul, Iliaș Rareș(1546-1551), s-a lepădat de credința neamului său(creștină) pentru mohamedanism. Și-a luat, de altfel și numele de Mohamed. A fost mult timp din viața sa înconjurat de turci(și nu dintre cei învățați sau demni de laudă). La Constantinopol dar și în țară a avut mai mulți amici și țiitoare din rândul acestora, de care se va ocupa mai mult decât de treburuile Moldovei, unde pune un nou bir pe mănăstiri. Bine s-a scris încă în vechime: "din afară se vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuțit". Celălalt nevrednic frate, Ștefan Rareș(1551-1552), mărește tributul în speranța că se va afla pe tronul Moldovei cât mai multă vreme, ceea ce nu s-a întâmplat. Pe plan intern se remarcă prin măsuri potrivnice altor etnii. Astfel, persecutați, mulți armeni vor părăsi Moldova. Desfrânarea era punctul său forte. Va sfârși prost, pradă unui complot al boierilor. Este surprins într-un cort pe malul Prutului, la Țuțora, și ucis. Trupul său va fi înmormântat la mănăstirea Probota. La mănăstirea Moldovița se află tabloul votiv înfățișând pe: Petru Rareș, Doamna sa, Elena și fiii lor, Iliaș și Ștefan, ultimii copii încă. Părinții sunt senini, neștiind de rușinea și dezamăgirea ce o vor aduce familiei și țării.

Un alt exemplu, de această dată doar nefericit, este cel al lui Ștefan Șchiopul, succesorul lui Petru Șchiopul, cel care înainte să plece plece în pribegie, stabilește un record neegalat, domnind de patru ori în Moldova și lăsând în urma sa multe fapte de bine. Domnul Moldovei, Petru Șchiopu, a fost strănepot al lui Vlad Țepeș iar înainte de decesul soției sale, Maria, a avut cu o roabă, Irina Botezata, un fiu nelegitim, Ștefan. Nemaidorind să plătească tributul mult mărit la schimbarea vizirului și expus mazilirii, Petru ia drumul pribegiei(19 august 1591), împreună cu Irina, acum soața sa și un mic grup de boieri și, desigur, fiul său, Ștefan. A trecut prin Maramureș, nordul Ungariei, Cașovia, ajungând în capitala Austriei. Cu acordul împăratului se stabilește la Tirol. Va ajunge mai târziu în Bolzano. Moare în castelul Zimmerlehen la 1 iulie 1594 și este înmormântat într-o capelă de lângă biserica Franciscanilor din Bolzano. Soția sa moare și ea la Bolzano în 1592. Ștefan, după trecerea în neființă a celor apropiați, rămâne în Austria. Revenind însă la Ștefan, cum a ajuns el Domn la numai 5 ani? În anul 1589 tatăl său a fost mazilit și chemat la Constantinopol. Plătind 200 000 de galbeni Împăratului Murad al II-lea și 90 000 de galbeni vizirului Sinan, este scutit însă de drum. Domnia reveni atunci lui Ștefan, care împlinise 5 ani. Va fi uns domn de către Mitropolitul Gheorghe în Suceava(capitala Moldovei, pe atunci). Țara era însă condusă tot de părintele său, prin locotenență domnească. În anul 1600 se intenționa ca tânărul Ștefan să ia în căsătorie pe Florica, fiica lui Mihai Viteazal. Din păcate el se va stinge din viață doi ani mai târziu, departe de țară.

După cum se poate înțelege, în istoria noastră, asociația la domnie nu a fost de regulă, un fapt de durată(precum în Imperiul Roman sau cel Bizantin), având mai mult efecte negative decât pozitive în evoluția unei țări; dovedind slăbiciunea statului și nu întărirea lui, fiind un motiv de conflicte și permițând interferența puterilor străine în țară. Căci dacă un domn nu reușea să obțină măcar formal votul marilor boieri, soluția era să se impună militar. Iar pentru asta avea nevoie de sprijinul unei puteri străine. Pe de altă parte Domnii care s-au remarcat militar și/sau prin reforme rar au avut parte de urmași demni de moștenirea lăsată. Uitându-ne peste cronologia succesiunii la domnie, atât în Țara Românească cât și în Moldova nu putem să nu remarcăm, cu amărăciune, secolele în care dezvolatrea acestora a bătut pasul pe loc.

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.

Leave a Reply