În Franța, în timpul Revoluției Franceze, preotul Henri Grégoire, cunoscut ca Abbé Grégoire, membru al Convenției, utilizează termenul “vandalism” pentru a descrie distrugerea monumentelor religioase din Franța

Termenul “Vandalism” a fost utilizat prima dată în 1794 de către Henri Grégoire, episcop de Blois, pentru a descrie distrugerea operelor de artă din timpul Revoluției Franceze. Termenul a fost adoptat rapid în Europa. Această nouă utilizare a termenului a fost importantă în colorarea percepției vandalilor din antichitate, popularizând ideea preexistentă că erau un grup barbar cu un gust pentru distrugere.

Din punct de vedere istoric, vandalismul a fost justificat de pictorul Gustave Courbet ca o distrugere a monumentelor care simbolizează “războiul și cucerirea”. Prin urmare, “vandalizarea” este deseori realizată ca o expresie a disprețului, a creativității sau a ambelor. Încercarea lui Gustave Courbet, în timpul Comunei de la Paris din 1871, de a dezmembra coloana Vendôme, un simbol al trecutului imperial autoritar al lui Napoleon III, a fost unul dintre cele mai celebre evenimente de vandalism. Nietzsche însuși va medita cu privire la “lupta împotriva culturii”, luând ca exemplu arderea intenționată a Palatului Tuileries pe 23 mai 1871. “O luptă criminală împotriva culturii este doar reversul unei culturi criminale”, a scris Klossowski.

Într-o propunere adresată Conferinței internaționale pentru unificarea dreptului penal, care a avut loc la Madrid în 1933, Raphael Lemkin a avut în vedere crearea a două noi infracțiuni internaționale (delicta juris gentium): barbaria, care constă în exterminarea colectivităților rasiale, religioase sau sociale, precum și vandalismul, constând în distrugerea operelor culturale și artistice ale acestor grupuri. Propunerea nu a fost acceptată.

^*[1],[103]