În Golful Patras, din Marea Mediterană, are loc Bătălia de la Lepanto, dintre forțele creștine și Imperiul Otoman

Bătălia de la Lepanto a fost o confruntare militară navală, de mari dimensiuni, dintre Sfânta Liga (Liga Sancta) o alianță militară catolică a statelor cu ieșire la marea Mediterană (cu excepția Franței și a Sfântului Imperiu Roman) și Imperiul Otoman, care a implicat peste 400 de galere. Liga Sfântă a fost creată la inițiativa Papei Pius al V-lea (Papă la Bisericii Universale Romano-Catolice între 7 ianuarie 1566 și 1 mai 1577), fondată în 25 mai 1571, cu scopul de a înlătura dominația otomană din Mediterana de est. Liga Sfântă a desfășurat o singură bătălie împotriva Imperiului Otoman, cea de la Lepanto, înregistrând o importantă victorie militară. Armata Ligii era alcătuită din vase ale Statului Papal, Spaniole, Austriece, flota Ordinului Ioanit (Ordinul de Malta), Venețiene, a Ducatului de Parma, a Ducatului de Savoia, a Ducatului de Toscana, flota Ordinului Sfântului Lazarus și flota Ordinului Sfântului Ștefan și se afla sub conducerea lui Don Juan de Austria, fratele vitreg al Împăratului Filip al II-lea al Spaniei, totalizând un număr de 212 galere. Flota Otomană, era alcătuită din 251 de vase, aflate sub comanda Marelui Amiral (Kapudan) Müezzinzade Ali Pașa. În dimineața zilei de 7 octombrie, flota creștină a întâlnit în Golful Patras, flota otomană. Ambii conducători ai flotelor au decis să înceapă bătălia. Flota creștină a fost împărțită în patru escadroane navale, unul de centru, format din 63 de galere, sub comanda lui Don Juan, unul în stânga, format din 53 de galere, sub comanda lui Amiralului venețian Agostino Barbarigo (mort în timpul bătăliei), care se afla lângă țărm și unul în dreapta, format din 53 de galere, aflate sub comanda Amiralului genovez Giovanni Andrea Doria și un escadron de rezervă format din 44 de vase sub conducerea lui Álvaro de Bazán. Flota otomană la rândul ei era împărțită în trei escadroane, așezate în mod similar cu cele creștine. Primul escadron care a început lupta a fost cel din stânga aflat lângă țărm, iar ambii comandanți atât cel creștin cât și cel otoman au murit în bătălie. Escadronul de centru era condus de către vasul amiral Real și a început bătălia în jurul prânzului, angajând lupta direct cu vasul amiral al flotei otomane Sultana, condus de către Müezzinzade Ali Pașa. Vasul amiral otoman este capturat, după o luptă corp la corp, de către marinarii creștini, iar pe catargul său este înălțat stindardul creștin, ceea ce a dus la o confuzie puternică în tabăra otomană, care s-a dispersat, asigurând astfel victoria creștină. Pe latura dreaptă a escadronului creștin, Amiralul Doria nu a respectat formația de luptă, navigând spre larg lăsând flancul drept al formației creștine de centru neacoperit, ceea ce a permis comandatului flancului stâng musulman Uluç Ali, să atace vasele creștine care formau partea dreaptă a formației de centru, conduse de către Amiralul Marcantonio al II-lea Colonna, Vicerege al Siciliei (parte a Imperiului Spaniol) care conducea flota Statului Papal. Atacul musulman pe flancul drept nu a avut succes datorită intervenției în luptă a escadronului de rezervă, care i-a gonit pe otomani. Totuși otomanii au reușit să captureze stindardul de luptă al Cavalerilor de Malta. Bătălia s-a încheiat cu victoria absolută a forțelor creștine, care au capturat 117 galere otomane și alte 70 de vase, făcând aproximativ 1.000 de prizonieri otomani și eliberând o mulțime de sclavi creștini care vâsleau pe galerele otomane. Pierderile umane, ale taberei creștine au fost de aproximativ 7.500 de ostași, pe când pierderile taberei otomane au fost de 30.000 de ostași.

Bătălia de la Lepanto a fost ultima mare bătălie navală care s-a desfășurat în totalitate între vase cu vâsle, respectiv galere. În fapt bătălia a fost mai mult o luptă de infanterie, deoarece s-a desfășurat în mare măsură între infanteria creștină și musulmană. Bătălia de la Lepanto, a pus punct expansiunii otomane în Marea Mediterană.