Soarele rasare la 
Este 
În timpul Raidului din Caraibe, flota lui Sir Francis Drake atacă Cartagena de Indias, port strategic al Imperiului Spaniol
Guvernatorul Cartagenei, Don Pedro Fernandez de Busto, fusese avertizat că flota lui Drake era foarte probabil să îi atace, astfel că a avut timp suficient până pe 9 februarie, când Drake a ajuns în prot, să trimită tot ce era de valoare în interiorul țării și să evacueze toți civilii necombatanți. Don Pedro Fernandez a cerut întăriri din alte așezări din apropiere, iar miliția din Cartagena a fost adunată și apărarea a fost pregătită. Drake cunoștea zona, căci mai atacase Cartagena și în trecut, și știa că țărmul Noii Granade era dificil de abordat pentru o debarcare de soldați. Orașul era bine protejat împotriva unui atac de pe mare, iar între el și continent a fost săpat un șanț și umplut cu apă de mare, care putea fi trecut doar de pe podul fortificat San Francisco. La est, o mlaștină despărțea orașul de dealurile îmbrăcate în junglă. Orașul se afla pe o fâșie îngustă de nisip, în formă de “S”, numită La Caleta, care delimita portul exterior, și care se încheia cu Canalul Boca Grande. Don Pedro Fernandez de Busto a decis să își concentreze cea mai mare parte a forțelor pe La Caleta și a ordonat construirea unei linii de apărare din butoaie de vin umplute cu nisip, ca o măsură suplimetară pentru protejarea orașului lipsit de apărare din spatele lui. Apărarea navală a Cartagenei dispunea de două galere bine înarmate și un echipaj de 300 de bărbați aflați sub comanda lui Don Pedro Vique y Manrique, consultantul militar al guvernatorului, secundat de căpitanii Juan de Castaneda pe “Santiago” și Martin Gonzales pe “Ocasión”. În port se mai afla o galeră, care deși era în incapacitate de a naviga, a fost ancorată pentru sprijin. Acestea trebuiau să asigure focul de acoperire pentru La Caleta. Pe uscat, apărarea era asigurată de fortul din piatră El Boqueron, cu opt tunuri și aproximativ 200 de oameni sub comanda capitanului Pedro Mexia Mirabel, care avea sarcina de a păzi intrarea în portul interior. Forța principală pe care se baza guvernatorul erau cei 570 de militari care asigurau paza orașului, dintre care 100 erau sulițași, o mică unitate de cavalerie formată din 54 de calăreti sub comanda căpitanului Francisco de Carvajal și o mână de trupe regulate care serveau ca ofițeri și instructori. Guvernatorul se putea baza și pe o unitate aliată de 300 de indieni echipați cu arcuri și săgeți otrăvite.
În după-amiaza zilei de 9 februarie 1586, flota lui Drake, încolonată și în frunte cu “Elizabeth Bonaventure” a pătruns în Canalul Boca Grande, care era nefortificat. Vasele engleze au coborât ancora la capătul nordic al portului exterior, dincolo de raza de acțiune a artileriei spaniole care păzea canalul Boqueron. Drake l-a trimis pe Martin Frobisher să cerceteze apărarea, însă șalupele sale au fost blocate de un lanț de butoaie plutitoare iar după ce de pe El Boqueron spaniolii au deschis focul, Frobisher a fost nevoit să se retragă. Drake a fost de acord cu Christopher Carleill că cea mai bună cale de a cuceri orașul era să avanseze direct spre La Caleta. Operațiunea a început imediat după miezul nopții, când trupele au fost coborâte în bărci care au traversat Canalul Boca Grande spre o plajă aflată la capătul sudic al La Caleta. Câteva ore mai tâziu, aproape 1 000 de soldați englezi fuseseră debarcați în siguranță după ce santinelele spaniole au fost surpinse și ucise. După ce au trecut cu bine de obstacolele din tepușe de pe plajă, trupele engleze s-au format în coloane de atac și profitând de reflux au trecut de prima linie de apărare. În tot acest timp, Drake pregătea o diversiune pe mare. În timp ce englezii se apropiau de pozițiile spaniolilor sub focul artileriei, Carleill vedea și că cele doua galere spaniole îsi ocupau pozițiile. Peste 300 de militari spanioli, împreună cu 200 de aliați indieni asigurau linia de apărare. În scurt timp galerele au deschis focul, un foc însă mult prea înalt, astfel că Carleill a dat ordinul de atac și după câteva lupte, sulițașii englezi au împins liniile spaniole. Câteva dintre coloanele engleze au luat cu asalt întăriturile de pământ, spargând liniile de apărarea ale spaniolilor care au început să fugă spre oraș. Carleill și-a condus oamenii peste zidurile orașului și în scurt timp spaniolii au ajuns să fie fugăriți pe străzile orașului. Ajunși în piața centrală, englezii s-au regrupat și ultimele baricade au fost învinse chiar cu armele abandonate ale spaniolilor. De Bustos și restul supraviețuitorilor au fugit peste podul San Francisco. Între timp, pe mare, cele două galere care apărau portul interior și garnizoana căpitanului Mirabel de la El Boquerón, erau încă în acțiune. “Santiago” a debarcat pe plajă trupe de cavalerie, transportate la bordul galerei. Englezii au respins însă atacul, iar trupele de cavalerie ale lui Don Pedro Vique s-au retras în debandadă la bordul galerei. După prăbușirea apărării, “Santiago” a încercat sa sprijine punctele de apărare de pe podul San Francisco, încercând să debarce acolo trupele. Cei mai mulți dintre oamenii săi s-au alăturat însă retragerii dezorganizate, englezii tăind rândurile și forțându-l pe căpitanul Castaneda de pe “Santiago” să își conducă nava chiar sub focul tras din El Boqueron. Căpitanul Gonzalez de pe “Ocasion” a încercat să își scoată galera din învălmășeală și să o conducă spre portul exterior, dar sub focul englezilor, a eșuat lângă El Boqueron. Galera a fost lovită dar spaniolii și sclavii lor au reușit să fugă de pe nava cuprinsă de flăcări în timp ce galera nefuncțională ancorată ca punct de sprijin a fost capturată intactă de către englezi. În scurt timp Fortul El Boquerón a rămas singurul punct de apărare încă intact al spaniolilor, însă a fost bombardat de englezi de pe La Caleta și de navele engleze staționate în Canalul Boquerón. Căpitanul Pedro Mexia Mirabel și ultimii apărători din fort au reușit să fugă noaptea, astfel că în zorii zilei de 11 februarie, orașul, șase nave spaniole rămase în portul interior și parte din împrejurimi erau în mâinile englezilor. Confruntarea s-a soldat cu un număr relativ redus de vicitme: englezii au pierdut 28 de soldați și au avut 50 de răniți, iar spaniolii au înregistrat 9 morți, 35 de răniți și 250 de oameni, printre care și bărbați de vază ai orașului, prizonieri la englezi. Drake a reușit să captureze peste 60 de tunuri iar imediat după încetarea bătăliei a ordonat tâmplarilor săi să înceapă lucrările de reparație la carenele navelor.
Drake și-a stabilit cartierul general în casa căpitanului Alonso Bravo, plănuind să țină sub ocupație orașul până la plata răscumpărării. În ciuda ordinelor lui Drake, până ce ofițerii săi au reușit să reinstaureze ordinea în rândul trupelor, soldații săi au jefuit locuințele și bisericile. Drake a cerut răscumpărări de la prizonierii săi, printre care și Alonso Bravo, cu care de altfel s-a și împrietenit. Din compasiune pentru soția sa care trăgea să moară, Drake i-a permis să o viziteze și, în cele din urmă, i-a scăzut răscumpărarea la 600 de pesos. Negocierile formale cu guvernatorul Don Pedro Fernández au început pe 15 februarie. Guvernatorul a venit la cartierul general al lui Drake însoțit de negociatorul său principal, părintele Don Juan de Montalvo, de guverantorul adjunct Don Diego Daca și de Tristan de Oribe Salazar, unul dintre cei mai importanți comercianți din oraș. La fel ca și la Santo Domingo, Drake a cerut inițial o sumă imposibilă, 400 000 de pesos. Spaniolii au declarat că sunt dispuși sa plătească până în 25 000 de pesos. După cum era de așteptat, într-o primă fază negocierile nu au dus nicăieri, astfel că Drake a trecut prin foc o parte a orașului. Peste 250 de case particulare și clădiri publice au fost distruse până ce spaniolii au venit cu o nouă ofertă, 107 000 pesos în schimbul salvării restului orașului. De la restul prizonierilor, Drake a obținut răscumpărari individuale, astfel că într-un final englezii au strâns peste 250 000 de pesos, majoritatea sumei fiind plătită de Biserică și din fondurile Coroanei. Timp de mai multe zile, caravane de măgari încărcați cu aur și argint au sosit în piața orașului. Pe 27 februarie, Drake a ținut un consiliu de război pentru a decide ce să facă în continuare cu orașul. Unii au sugerat păstrarea orașului și transformarea lui într-o colonie engleză în chiar inima lumii spaniole. Totuși, au fost nevoiți să recunoască cu toții, că o asemenea imensă finanțare nu ar fi fost tolerată de Coroana Engleză și, în final, au ajuns la concluzia că cel mai bun lucru pe care îl puteau face era să părăsească orașul după plata integrală a răscumpărării. Desigur, la plecare, au luat orice alte bunuri de valoare au găsit, au îmbarcat peste 500 de sclavi și tot armamentul pe care l-au putut urca la bord, lăsând Cartagena practic, fără apărare. Într-un final, captura totală a ajuns la respectabila sumă de aproximativ 500 000 de pesos. După două luni, flota lui Drake a părăsit orașul pe 12 aprilie 1586. “New Years Gift”, nava capturată în Santo Domingo, a fost abandonată, scufundată în zona de ancorare de la Boca Grande. La două zile după plecarea lui Drake, la Cartagena a ajuns o flotă spaniolă trimisă din Sevilla; prea târziu însă pentru a-l mai prinde pe englez. Neștiind cum altfel să explice dezastrul, mare parte a răscumpărării fiind plătită din fondurile Coroanei, Don Pedro Fernández de Busto i-a scris regelui că cel mai probabil raidul a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. Cartagena va vea nevoie de ani buni pentru a-și reîntregi trezoreria iar între timp apărarea sa trebuia reconstruită, clădirile reparate iar cetățenii aveau nevoie să își revină în urma șocului, rănilor și a ruinei financiare.
Pentru Don Pedro Vique Manrique, consultantul militar al guvernatorului și principalul conducător al apărării Cartagenei, consecințele raidului lui Drake, îi vor aduce într-o primă instanță o condamnare la moarte pe lângă o amendă colosală, comutată mai apoi grație influenței familiei sale și a relatărilor contradictorii ale martorilor, într-un exil permanent în colonia penală din Oran, nordul Africii (astăzi în Algeria), măsură foarte rar întâlnită în cazul unor înalți oficiali ai Imperiului. Don Pedro Vique Manrique a avut de răspuns la 74 capete de acuzații, precum tratarea necorespunzătoare a băștinașilor din colonii, șantaj, contrabandă cu mărfuri, abuz de putere, vânzarea sclavilor regelui, eliberarea înainte de termen a condamnaților care serveau pe galere contra unor sume de bani, relații extraconjugale, folosirea în interes propriu a banilor Coroanei și altele. După cum se vede, foarte puține dintre aceste acuzații se referea la modul defectuos în care a asigurat apărarea Cartagenei. Majoritatea infracțiunilor de care era acuzat aveau uneori și peste un deceniu vechime, căci Coroana Spaniolă avea obiceiul de a închide ochii la abuzurile comise de înalții săi oficiali în schimbul fidelității acestora. Într-adevăr, majoritatea martorilor au mărturisit ca nu i se putea reproșa mai nimic lui Don Pedro Vique Manrique în modul în care a condus apărarea Cartagenei. Cu toate acestea, eșecul său, a reamintit Coroanei crimele mai vechi de care acuzat Manrique iar în contextul umilinței recent suferite, Coroana dorea să facă din Manrique un exemplu. Un document apărut în timpul în care se construia acuzarea împotriva lui, oferă informații despre impactul raidului lui Drake în Caraibe, cu atât mai mult cu cât documentul este redactat chiar de către Don Alonso Perez de Guzman el Bueno, Duce de Medina Sidonia, cel care va rămâne în istorie datorită modului defectuos în care a condus Armada spaniolă în 1588.
Documentul este datat 1586 și se referă la jafurile comise de Drake și la măsurile care trebuiau luate pentru a evita semenea dezastre în viitor. În plus, recomandă o revizuire a strategiei marinei spaniole atât pe coasta Pacificului cât și pe coasta Atlanticului. Memorandumul lui Diego Maldonado, unul dintre cei mai experimentați marinari aflați în serviciul Spaniei, este analizat în document de către Medina Sidonia. Maldonado a comandat convoaiele spaniole anuale către America de Sud între 1575 și 1583 iar Medina Sidonia aproba multe dintre recomandările acestuia. Printre subiectele abordate se face referire la navigația prin Strâmtoarea Magellan, cele mai bune perioade pentru plecarea convoaielor de comori din Peru spre Spania pentru a evita eventualele întâlniri cu pirații sau corsarii în Strâmtoare, forțele navale disponibile pentru a asigura apărarea coloniilor spaniole din Caraibe și America de Sud, cele mai bune metode de livrare a muniției din Spania spre America, construcția de nave în America. Referindu-se la măsurile necesare a fi luate pentru apărarea Cartagenei, Medina Sidonia vorbește despre raidul lui Drake, notând că galerele erau eficiente pentru apărarea coastei înainte de atacul lui Drake, ineficiența lor în conflictul cu englezul datorându-se, foarte probabil, proastei lor manevrări. Într-unul dintre paragrafe, Medina Sidonia propune construirea unei flote care să pătrundă în Canalul Mânecii și să amenințe Anglia. Această anticipare a Armadei din 1588 e posibil să fi fost esențială în numirea lui Medina Sidonia la comanda campaniei. Per total, documentul reflectă amplele schimbări pe care guvernul Spaniei era nevoiit să le ia pentru a rapunde atacurilor de tip “blitzkrieg” conduse de Drake.
Surse:
en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Cartagena_de_Indias_(1586)