În timpul războiului anglo-spaniol, Francis Drake atacă portul spaniol Cadiz (Raidul de la Cadiz)

Raidul sau bătălia de la Cadiz rămâne una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie și este campania care ilustrează, poate cel mai bine, calitățile de de lider ale lui Sir Francis Drake. Pe 2 aprilie 1587, Sir Francis Drake, de la bordul navei amiral, Elizabeth Bonaventure, și-a condus escadra de 23 de nave din Plymouth spre Spania. A părăsit portul englez în mare grabă deoarece ordinele pe care le-a primit erau atât de mult pe placul său, încât se temea că ar putea să fie contramandate, cunoscând foarte bine obiceiul reginei Elisabeta I de a se răsgândi atunci când era vorba de politica Angliei cu privire la Spania. Ordinul primit prevedea ca el să hărțuiască porturile spaniole. În orice caz, Drake a intuit bine, căci la scurt timp după ce a părăsit Plymouth, noi ordine au ajuns în port. Acestea prevedeau ca Drake să atace doar nave spaniole, dar să nu se apropie de nici un port spaniol. Aflând că flota lui Drake nu a plecat de mult timp, curierul a luat o șalupă rapidă în încercarea de a-l prinde din urmă pentru a-i înainta noile ordine. Nu l-a ajuns pe Drake, însă a întâlnit o navă spaniolă cu mărfuri în valoare de 5 000 de lire, pe care a capturat-o cu ușurință.

Oficial, Anglia și Spania nu se aflau în război în 1587, însă cu siguranță între cele două state nu domnea nici pacea. Regina Elisabeta I a Angliei sprijinise cauza rebelilor olandezi, iar în 1585, în urma unui tratat cu aceștia, a trimis suport militar și financiar, lucru care, desigur, nu a fost privit cu ochi buni de către Filip al II-lea al Spaniei. La fel cum acesta considera că e datoria sa să readucă Anglia la adevărata credință catolică, englezii protestanți erau întotdeauna pregătiți să ofere ajutor dușmanilor Spaniei. Asta nu înseamnă că Elisabeta I și-a dorit un conflict deschis cu Spania. Timp de mai bine de două decenii, Elisabeta I a evitat războiul deschis cu Spania, prin mijloace diplomatice, prin procrastinare și intuiție feminină. Motivele pentru care Elisabeta I evita un conflict deschis cu Spania erau diverse.

La acel moment Spania era singura mare putere mondială. Filip al II-lea obținuse și coroana Portugaliei, domnea peste Țările de Jos (Olanda și Belgia) și revendica toate terenurile nou descoperite din Sudul și Nordul Americii, o revendicare care avea susținerea Papei. Sudul Americii, prin flotele de comori, aproviziona constant visteria Coroanei Spaniole. Fire muncitoare, Filip dedica mult timp guvernării în cele mai mici detalii ale vastului său imperiu. În schimb, Anglia era doar parte dintr-o mică insulă și în plus era condusă de o regină, pe care Filip o considera o eretică și care îl sfidase, refuzându-i cererea în căsătorie. Englezii erau însă un popor viril, extrem de încrezător în forțele proprii, o țară întărită de deceniile de pace, guvernată cu înțelepciune și viclenie, o națiune cu un talent nativ pentru navigație.

Elisabeta evitase cu mult succes un război deschis cu Spania, spre marele beneficiu al economiei. Corsarii săi nu aveau însă prea multe scrupule; pentru ei Spania catolică era un dușman de moarte, iar navele spaniole pline de bogății. “Câinii” de mare ai Elisabetei erau bărbați extrem de cutezători și violenți, precum John Hawkins, Martin Frobisher, Walter Raleigh, Lordul Howard de Effingham și Francis Drake. Cu flotele lor mici, ei au strabătut mările, au cartografiat și explorat multe locuri din Lumea Nouă. În plus, nu pierdeau nicio ocazie când era vorba de a ataca navele spaniole. Au întreprins numeroase raiduri asupra posesiunilor spaniole, întorcându-se în Anglia încărcați cu bogățiile Spaniei din Lumea Nouă. Cu fiecare ocazie contestau supremația spaniolă asupra mărilor, motiv pentru Filip să se plângă în continuu Elisabetei de aceste acte de piraterie din partea unui stat considerat prieten. Inutil însă, căci Elisabeta doar rareori prezenta scuze oficiale, de cele mai multe ori ignora plângerile și nu de puține ori se arată jignită. Rare au fost cazurile în care a dispus restituirea bunurilor Spaniei; de cele mai multe ori s-a bucurat de bogățiile care intrau în visteria Angliei, cu atât mai mult cu cât Anglia elisabetană se confrunta cu un mare spor demografic și tot mai puține resurse care să asigure bunăstarea economică a tuturor.

Vârf de lance al “câinilor” de mare englezi a fost, incontestabil, Sir Francis Drake, pe care Elisabeta îl alinta “micul meu pirat” și care avea în palmares numeroase raiduri reușite împotriva spaniolilor. În 1577 a plecat la bordul navei “Pelican” din Anglia și s-a întors în 1580 la bordul navei rebotezate “Golden Hint” după ce a realizat înconjurul lumii. S-a întors încărcat cu bogății capturate de pe navele spaniole pe care le-a întâlnit în drumul său, regina așteptându-l la Deptford pentru a-l înnobila cavaler chiar la bordul navei sale. Desigur, spaniolii aveau o cu totul altă părere despre Drake; pentru ei era “Dragonul”, un pirat de temut.

În 1587, Filip al II-lea a Spaniei a ajuns la concluzia că obrăzniciei engleze trebuie să i se pună definitiv capăt. Decizia sa va fi întârită de execuția Mariei Stuart, fostă regină catolică a Scoției, în același an. Pentru a rezolva problemele pe care Spania le avea cu Anglia și care ajunseră să îl exaspereze, Filip al II-lea a plănuit o mare expediție împotriva insularilor. Scopul era cucerirea, reinstituirea catolicismul și consolidarea poziției de conducător al Lumii Noi, poziție pe care Anglia ajunsese să o conteste.

Filip a cerut tuturor navelor iberice adecvate pentru o astfel de expediție să se adune în porturile Cadiz și Lisabona pentru a fi supuse unor lucrări de reparații și pentru a fi echipate corespunzător și, alături de alte nave proaspăt construite pentru această expediție, să formeze o mare flotă, o Armadă care să plece într-un final din portul Lisabona spre Anglia la sfârșitul acelui an. Armada trebuia să transporte un  mare număr de soldati, iar după distrugerea marinei engleze, acestei armate urma să i se alăture și armata spaniolă din Olanda. Armada avea să escorteze barjele încărcate cu soldați până în apropiere de Tamisa, de unde, după debarcare, trupele trebuiau să înainteze spre Londra pe care trebuia să o ocupe într-o primă etapă a invaziei.

Acesta era planul lui Filip și motivul pentru care Drake era nerăbdător să plece spre Cadiz. Vestea despre Armada construită de spanioli nu era străină englezilor iar regina Elisabeta I a fost convinsă să permită unei escadre engleze să hărțuiască porturile spaniole unde se realiza pregătirea flotei, ca o măsură de prevenție. La comanda acestei misiuni fusese numit Sir Francis Drake. Escadra era formată din 4 nave de război noi, de vreo 500 de tone fiecare, nave ale reginei: nava-amiral “Elizabeth Bonaventure”, nava vice-amiralului William Borough “Golden Lion”, “Dreadnought” și “Rainbow”. Escadrei i se alăturase și o navă de război a Lordului Amiral, Howard de Effingham și 4 nave comerciale puternic înarmate ale unor negustori din Londra, mai multe ambarcațiuni micuțe ale unor persoane private și mai multe șalupe. William Borough, secundul lui Drake, ocupa și funcția de Administrator al Marinei Regale și era un căpitan în vârstă, cu multă experiență pe mare, cu mult mai precaut însă în comparație cu îndrăznețul Drake. Escadra a pornit din Plymouth spre sud-vest, traversând golful Biscay, continuând spre sud, de-a lungul coastei Spaniei și Portugaliei. În dreptul Capului Finistere s-au confrunttat trei zile cu o furtună violentă. După ce s-au regrupat și și-au continuat drumul spre sud, s-au întâlnit cu două nave de comerț olandeze care i-au confirmat lui Drake bănuielile și anume, la Cadiz, spuneau olandezii, portul era plin de provizii pentru navele de război care urmau să plece de acolo spre Liasabona. La auzul veștii, Drake a înaintat cu toată viteza spre sud, ocolind Capul St. Vincent, spre Cadiz.

“Elizabeth Bonaventure” a ajuns aproape de Cadiz la orele 16:00, pe 19 aprilie 1587, alături de celelalte trei nave de război. Restul escadrei se afla la o oarecare distanță în urma navelor de război. Trebuia luată hotărârea dacă cele patru nave de război să atace imediat Cadizul sau să lase ancora peste noapte și să aștepte și restul flotei pentru a ataca dimineața următoare cu toate forțele. Spre deosebire de alți comandanți, Drake nu avea obiceiul de a se consulta cu restul căpitanilor pentru a lua o decizie. A decis că vor ataca imediat pentru a se putea bucura de elementul surprizei. Și-a condus cele patru mari nave de război direct spre portul exterior, cu flamurile în vânt: crucea albă a Sfântului George, stema Angliei și steagul căpitanului, în bătaia tobelor și sunetul goarnelor. Iar Drake nu s-a înșelat, căci ceea ce a văzut în momentul în care a intrat în port a fost pe placul lui. O mulțime de nave mici și mari erau înghesuite în port iar vederea celor patru nave de război a produs exact panica pe care Drake și-a dorit-o. Panica s-a extins rapid în orașul care se temea de o debarcare de trupe; clopotele și tobele sunau alarma, trupele s-au strâns rapid în timp ce civilii fugeau pentru a se proteja între zidurile castelului, totul întâmplându-se într-o asemenea stare de panică încât mai mulți civili au murit călcați în picioare. Singurele forțe pregătite, în acel moment, pentru apărare erau galerele care asigurau paza portului. Au fost atât de eficiente și bine organizate încât la doar câteva minute de la intrarea navelor engleze au fost pe poziții pentru a deschide focul. Pură bravură însă, căci galerele nu aveau nici o șansă de izbândă în fața tunurilor mult mai performante de pe navele engleze care își nimereau țintele cu multă precizie. Pentru o perioadă galerele au reușit să evite focul deschis al englezilor dar înțelegând că nu au nicio șansă, într-un final, s-au retras spre zonele mai păzite și fortificate ale portului. Totuși, atacul galerelor spaniole nu a fost în zadar, căci a oferit suficient timp navelor spaniole mai mici să fugă spre zone mai sigure. Marile nave, cu personal insuficient la bord pentru a le manevra și care atunci erau în pregătire pentru a fi echipate, au rămas însă complet neajutorate în portul exterior. Navele lui Drake au ancorat, pregătite să își devoreze prada, în timp ce restul navelor din escadră ajungeau și ele pe poziții. Doar o singură navă mare, un vas de 700 de tone din Geneva, echipată și gata de navigație, a opus rezistență. A tras cu toate cele 40 de tunuri din  dotare împotriva inamicilor, până ce s-a scufundat sub focul constant și precis al englezilor. Spre seara, bărcile engleze au purtat marinarii spre navele spaniole la bordul cărora au urcat cu ușurință. Au descărcat de acolo mărfurile pe care le-au dorit, au desemnat personal pentru câtave nave pe care doreau să le ia ca premiu, iar pe celelalte le-au grupat și le-au condus afară din port, unde le-au dat foc. Galerele spaniole au încercat mai multe atacuri, dar de fiecare dată focul precis al englezilor le-a ținut la distanță. Focul strălucea până în oraș, unde soldații și miliția locală s-au grăbit spre eventualele locuri unde ar fi putut debarca trupele lui Drake, gata să îi întâmpine în caz că intenționau să ocupe orașul. Tunurile din fort trăgea însă fără niciun efect. Până în zorii zilei următoare orice navă spaniolă care s-a aflat în portul exterior a fost fie arsă, fie capturată de englezi. Drake și-a trimis cea mai mare parte a escadrei spre locuri unde puteau ancora în siguranță, în timp ce cele patru nave de război au rămas în portul exterior, tunarii fiind cu ochii pe galerele spaniole care continuau să încerce atacuri disperate. William Borough și câțiva dintre ofițeri au considerat că misiunea lor s-a încheiat și că, cu cât escadra părăsea mai repede Cadizul, cu atât mai bine. Drake avea însă o altă părere. Văzuse catargele mai multor nave în portul interior și dorea să atace și acolo. Printre navele din portul interior se afla și gigantul de 1 200 de tone al Marchizului de Santa Cruz, Prim Amiral al Spaniei, o navă de război nouă, proaspăt construită pentru invadarea Angliei. O astfel de navă, era un premiu pe placul lui Drake. Pentru că ar fi fost în zadar sa încerce să se strecoare cu o navă de război prin intrarea îngustă și bine păzită spre portul interior din Cadiz, Drake s-a decis să se folosească doar de bărci. A organizat mai multe echipaje iar el s-a urcat în prima barcă, cea care a deschis drumul. Ajuns în interior, Drake a incendiat nava Marchizului de Santa Cruz și mai apoi, una câte una, restul navelor. De la mal, spaniolii au încercat să se apere, dar oamenii lui Drake și-au continuat nestingheriți, din bărcile lor, jafurile și incendierea. Cu excepția unui mic incident, englezii nu au suferit pierderi.

Secundul lui Drake a urcat la bordul navei acestuia și a constat cu consternare că Drake plecase pentru a conduce raidul asupra portului interior. În timp ce Borough plecase de la bordul propriei nave, un tun de pe mal a reușit să nimerească nava “Golden Lion” pe linia de plutire, provocând unele daune; tunarul șef pierzându-și un picior în urma loviturii. Înainte însă ca spaniolii să tragă din nou asupra sa, “Golden Lion” a reușit să iasă din raza tunului și împreună cu “Dreadnought” și “Rainbow” s-au mutat într-un loc unde au putut ancora în siguranță.

Când Drake și oamenii săi s-au întors pe nava-amiral, lucrul de care Borough s-a temut, s-a întâmplat; vântul s-a oprit brusc iar “Elizabeth Bonaventure” a rămas prinsă mult prea aproape de portul inamic pentru 12 ore, timp în care spaniolii au căutat să se răzbune. Galerele au atacat din toate direcțiile, dar tunarii englezi au reușit totuși să îi țină la distanță. La mal au fost aduse tunuri de mare calibru și manevrate astfel încât să poată trage eficient asupra “Boneventurei”. Ambarcațiuni mici au fost incendiate și trimise spre nava-amiral a lui Drake. Din nou, noaptea strălucea datorită focului. Nici o încercare nu și-a atins însă scopul, iar de la bord englezii aplaudau încercările disperate ale spaniolilor care le făceau treaba, incendiindu-și propriile nave.

În zorii zilei de 21 aprilie, vântul a început să sufle din nou, “Bonaventure” și-a întins pânzele și s-a alăturat restului escadrei. Când 8 galere spaniole au plecat în urmărirea lor, Drake a ordonat tuturor să ancoreze. Don Pedro de Acuna, care comandase atât de eficient flota de galere, venise și el în urmărire la bordul unei nave mici. Drake a trimis un mesager într-o barcă, invitându-l plin de curtoazie pe Don Pedro și flota lui de galere să înceapă lupta daca dorește. Don Perdo, i-a trimis lui Drake o scrisoare în care l-a felicita pentru atacul reușit și câteva cadouri; dulciuri și vinuri rare. Drake i-a mulțumit și cei doi au început să negocieze schimbul de prizonieri. După ce vântul s-a întețit și după un schimb final de curtoazii, s-au salutat cu câteva salve de tun iar în sunetul tobelor și al trâmbițelor, englezii s-au îndepărtat. Astfel s-a încheiat raidul asupra Cadizului, pe care Drake l-a numit “pârlirea bărbii regelui”. Comandant extrem de experimentat, Drake nu s-a îmbătat cu acest succes, căci era conștient că o barbă poate crește la loc. Însă raidul a fost un veritabil succes. În jur de 37 de mari nave spaniole au fost distruse, printre ele și gigantul galion al Marchizului de Santa Cruz. Cinci dintre navele distruse erau niște nave comerciale foarte voluminoase și complet încărcate, dintre care patru cu provizii iar una doar cu piroane, cuie, potcoave și alte articole necesare unei invazii la sol. O altă navă a avut la bord vin destinat regelui Spaniei; vinul a fost capturat de englezi și împarțit tuturor echipajelor. Alte trei nave erau încărcate doar cu biscuiți cazoni pentru trupe; conținutul uneia a fost golit pe una dintre navele engleze, iar celelalte două au fost capturate și atașate escadrei engleze. În acest mod, Drake și-a făcut suficiente provizii care să acopere câteva luni din următoarele expediții.

Pierderea navelor și a încărcăturii lor a fost o lovitură serioasă pentru Spania, iar planurile de invadare a Angliei au trebuit să fie amânate pentru un an. Însă cel mai puternic rănită a fost onoarea Spaniei. Filip i-a reporșat eșecul și l-a considerat responsabil pe Marchizul de Santa Cruz, pentru proasta administrare a întregii situații, iar acesta a murit de inimă rea la câteva luni distanță, luni în care Drake și-a continuat hărțuirea pe mare. Prestigiul Spaniei s-a clătinat în întreaga Europă; căci o mână de nave engleze reușiseră să atace marea putere maritimă a lumii chiar în inima navală a Spaniei, portul Cadiz. Mulți dintre ofițerii spanioli au început să se întrebe ce se va întâmpla în momentul în care flotele spaniole vor întâlni întreaga marină engleză, dacă doar câteva nave au putut produce asemenea pagube unuia dintre cele mai importante porturi spaniole! În ceea ce îi privește pe enlgezi, moralul lor a crescut mult după acest raid de succes. Principalul scop al raidului, prevenirea unui atac spaniol în acel an, fusese atins. Dar Drake considera că mai are încă de muncă și voia să hărțuiască în continuare navele și porturile spaniole. Precautul Borough considera însă că provocaseră suficiente daune iar când a aflat că Drake plănuia și alte raiduri asemănătoare a ținut să precizeze că din funcția de vice-amiral și Administrator al Marinei Regale nu era de acord cu alte acțiuni asemănătoare și că e momentul să se întoarcă acasă. În mod normal părerea secundului și a căpitanilor erau ascultate de Amiral chiar dacă ultimul cuvânt îi aparținea. Cu toate aceastea Drake nu era un Amiral obișnuit. Când Drake a aflat de protestul, care sugera și unele critici la adresa sa, i-a luat comanda navei lui Borough și a numit un alt căpitan pe “Golden Lion”. Ba mai mult, l-a plasat pe nefericitul și precautul Borough în arest la bordul fostei sale nave.

După ce s-a îndepărtat de Cadiz, escadra s-a îndreptat spre sud-vestul Portugaliei unde, din fortăreața Sagres erau supravegheate rutele spre Cadiz și Gibraltar. Drake intenționa să cucerească fortăreața. Pentru început a încercat să cucerească micul port Lagos, de unde intenționa mai apoi să înainteze pentru a ataca fortul din spate. Încercarea lui a eșuat. A plecat mai apoi spre Capul St. Vincent de unde intenționa din nou să atace Sagres. Fortăreața avea reputația de a fi impenetrabilă, atât datorită poziționării sale în vârful promontoriului cât și datorită zidurilor și apărării sale puternice. De data aceasta, Drake a preluat personal comanda celor 800 de soldați alături de care a urcat spre Sagres. A somat căpitanul fortăreței să se predea, iar când a acesta a refuzat oferta, Drake a ordonat oamenilor săi să deschidă focul în timp ce el, alături de alți câțiva oameni încercau să doboare poarta de acces. Cu porțile în flăcări și la un pas de a fi doborâte, căpitanul fortăreței, rănit deja de două ori, s-a predat. Steagul Sf. George, protectorul Angliei a fost ridicat deasupra castelului iar predarea garnizoanei s-a realizat în termeni onorabili, oamenii fiind lăsați să plece cu toate bunurile lor, mai puțin armele. Cele opt tunuri au fost transportate pe navele comandate de Drake și în scurt timp, alte două forturi din împrejurimi s-au predat, șocate de îndrăzneala și succesul englezilor. Escadra câștigase un loc sigur de ancorare, unde echipajul se putea bucura de o perioada de odihnă, lăsând în urmă înghesuiala de la bord și un loc unde navele puteau fi curățate și reparate. În plus, de aici, escadra putea controla cu ușurință traficul din și înspre Cadiz, închizând astfel o rută vitală pentru spanioli. În același timp, șalupele lui Drake patrulau și fie capturau tot ce puteau, fie distrugeau ambarcațiunile și încărcăturile lor de-a lungul coastei. Principala încărcătură de la bordul acestor ambarcațiuni era formată din doage și cercuri de metal, pe care dogarii spanioli trebuiau să le transforme în butoaiele atât de necesare la bordul oricărei nave, pentru că în ele se țineau apa potabilă, biscuiții cazoni, carnea sărată și peștele, uleiul pentru gătit, vinul și, desigur, praful de pușcă. Lemnul trebuia să fie bine uscat și tratat, altfel butoaiele aveau să pleznească și să curgă. Distrugerea unor cantități însemnate de doage de calitate – iar Drake estima că distruse în jur de 1 600 de tone -, era un mod cât se poate de inteligent de a slăbi puterea unui inamic. Practic, în 1588, când Armada, în sfârșit, și-a umflat pânzele și a pornit spre Anglia, multe dintre butoaiele de la bordul navelor sale erau din lemn de proastă calitate și, astfel, cantități importante de apă de băut s-au pierdut, mare parte din praful de pușcă a fost compromis iar multe alimente au fost contaminate de șoareci și șobolani. Drake, de asemenea a distrus și mare parte din flotele de pescuit ale Spaniei și Portugaliei, o altă măsură eficientă împotriva dușmanului, deoarece peștele tuna sărat era folosit pentru hrănirea marinarilor și a sodaților pe timp de iarnă. Pescarii și echipajele de pe navele de coastă erau însă bine tratați și erau lăsați la țărm, în siguranță.

Când poziția engleză de la St. Vincent a fost sigură și paza coastei asigurată, Drake a lăsat o garnizoană în fort împreună cu câteva nave și a pornit cu restul escadrei sale spre Lisabona. Aici, nefericitul Marchiz de Santa Cruz își avea sediul, căci Lisabona urma să fie punctul de plecare al întregii Armade spre Anglia. Escadra lui Drake a navigat în susul și josul coastei Lisabonei, cu steagurile și fanioanele la vedere, provocându-i pe spanioli să iasă și să îl înfrunte. Santa Cruz l-a ignorat, principala sa preocupare fiind pregătirea măreței Armade. În plus, nu dorea să mai riște nicio navă într-un conflict cu Drake care, desigur, nu s-a abținut și a trimis un mesaj plin de curtoazie la țărm, invitându-l pe Prim Amiralul Spaniei să iasă personal în larg cu câteva nave și să schimbe câteva focuri cu el. Santa Cruz, i-a răspuns la fel de plin de curtoazie, că încă nu se simțea pregătit să îl înfrunte pe Drake și că nici nu avea o asemenea împuternicire din partea regelui. Plcitisindu-se, Drake a capturat câteva nave care încercau să între în portul Lisabona, le-a prădat și le-a scufundat iar mai apoi s-a întors la St. Vincent. A trimis mai apoi câteva șalupe cu scrisori în Anglia. Printre aceste scrisori se afla și un raport adresat lui Walshingham, șeful spionajului elizabetan și consilier al reginei. În raport, Drake îl prevenea pe Walshingham despre pregătirile de o amploare nemaivăzută până acum pe care Spania le efectua pentru invazia Angliei și îl anunța că atâtă vreme cât va avea hrană, apă la dispoziție și vreme bună va rămâne la Capul St. Vincent pentru a descuraja în continuare pregătirea Armadei. Tot pe această cale, Drake îi sfătuiește pe cei de acasă să pregătească cu multa seriozitate apărarea Angliei, atât la sol, dar mai ales pe mare căci era conștient de faptul că oricât ar hărțui în continuare cele mai importante porturi iberice, un atac puternic împotriva Angliei tot va avea loc. Astfel, în momentul în care a realizat că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a încurca pregătirile de război, Drake și-a retras escadra de pe coasta sudică a Peninsulei Iberice, spre ușurarea spaniolilor. Convinși că de acolo, Drake se va îndrepta spre coloniile din America de Sud și Caraibe pentru a repeta raidurile distructive din 1585 și 1586, spaniolii au trimis mai multe atenționări guvernatorilor. E drept, flota lui Drake se îndreptase înspre Azore, obișnuit loc de popas pentru aprovizionare și reparații pentru navele care călătoreau din și înspre America de Sud și teren preferat de vânătoare de comori pentru căpitanii englezi. Drake s-a îndreptat însă spre Azore pentru că auzise că nava spaniolă “San Felipe” urma să revină în Spania iar Insulele Azore erau un loc bun pentru a o intercepta.

La scurt timp după ce s-a îndepărtat de continent, vântul și curenții puternici din Atlantic au împrăștiat flota lui Drake iar “Bonaventure” a fost aproape pierdută. După ce vântul s-a calmat și daunele au fost evaluate, în timp ce pe Bonaventura se efectuau lucrările de reparații, o șalupă s-a apropiat de ea. Era căpitanul de pe “Golden Lion” care venise să îl anunțe pe Drake ca echipajul său se revoltase și că nava se îndrepta acum spre Anglia. Drake și-a chemat ofițerii pentru a forma o Curte Marțială iar ofițerii de pe “Golden Lion”, printre care și Borough au fost condamnați la moarte, în absență. Această sentință nu a fost luată în glumă de nimeni, căci se știa foarte bine că Drake își mai judecase, condamnase și executase ofițerii și înainte. De altfel, mai târziu, chiar Borough mărturisese ca după ce a fost pus în arest, imediat după raidul de la Cadiz, s-a temut în permanență pentru viața lui, știind foarte bine că Drake trata cu maximă severitate orice act pe care îl considera nesupunere. Când “Golden Lion” a ajuns în Anglia iar Borough și-a prezentat versiunea asupra evenimentelor s-a stabilit o comisie de anchetă. Totul s-a terminat cu bine pentru Borough, iar în anul ce a urmat a primit comanda unei nave în timpul înfruntării Armadei. La 16 zile după ce a părăsit Capul St Vincent, Drake a văzut la orizont Insulele Azore, însă înainte de a ajunge la țărm, oamenii lui reperaseră deja trofeul pe care îl vânau, vasul spaniol “San Felipe”. În ceea ce îi privește pe spanioli aceștia nu credeau că Drake era inteligent sau norocos, ci erau ferm convinși că deținea puteri paranormale, că poseda o oglindă magică care îi arăta poziția tuturor navelor spaniole. La acel moment, “San Felipe” era cea mai mare și frumoasă navă din lume, “mândria Spaniei”, proprietate privată a regelui, după care era și numită de altfel, și era foarte bine armată. Spaniolii nu au bănuit că navele care se apropiau erau engleze până ce acestea nu au arborat steagurile și nu au deschis focul. Escadra lui Drake a încercuit rapid victima care în scurt timp s-a predat. Era cel mai scump premiu, mai scump decât orice flotă de comori, mai valoroasă decât toate capturile pe care le reușise Drake în întreaga sa calătorie în jurul lumii. La bordul său se aflau trei prințese japoneze și era încărcată cu comori și bunuri rare din Indiile de Est. Valoarea prăzii se ridica la 114 000 lire (peste 20 de milioane de lire, valoarea de astăzi). Partea lui Drake a fost de 14 000 de lire, iar partea coroanei de 40 000 de lire. Restul a fost împărțit echipajului și finanțatorilor privați. Dacă ne gândim că valoarea nominală a PIB-ul Angliei în 1587 a fost de puțin peste 30 de milioane de lire, înțelegem de ce astfel de expediții nu erau descurajate de Coroană. Ofițerilor și echipajului de pe “San Felipe” li s-a pus la dispoziție o altă navă cu suficiente provizii la bord pentru a se putea întoarce în Spania. “San Felipe” și prețioasa sa încărcatură, alături de restul flotei engleze, a navigat mai apoi spre Anglia, ajungând în portul Plymouth în vara anului 1587, pe 6 iulie. La bordul lui “San Felipe” s-au aflat însă și documente și rapoarte detaliate despre traficul și rutele maritime din Indiile de Est, documente care câțiva ani mai târziu vor sta la baza fondării Companiei (Britanice a Indiilor de Est).

Surse:

 Sea Fights, by David Scott Daniell, printed in Great Britain by William Clowes and Sons Limited, London and Beccles for the publishers B T Batsford LTD, chapter 1, “Drake at Cadiz”, pages 7-19

www.nationalarchives.gov.uk/currency-converter

Poverty in Elizabethan England, by Alexandra Briscoe, BBC History

Sir Francis Drake: A Pictorial Biography by Hans P. Kraus

English Gross Domestic Product, 1300-1700: Some Preliminary Estimates, University of Warwick

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.

2 thoughts on “În timpul războiului anglo-spaniol, Francis Drake atacă portul spaniol Cadiz (Raidul de la Cadiz)

Comments are closed.