Incidentul din Praga dă startul Războiului de treizeci de ani dintre Liga catolică și Uniunea protestantă

Pe 23 mai 1618, un grup de protestanți boemi conduși de contele Jindřich Matyáš Thurn-Valsassina au aruncat doi guvernatori catolici și pe secretarul lor pe fereastra de la ultimul etaj al Castelului Praga. Acest incident a declanșar Războiul de treizeci de ani, revolta care a izbucnit în Boemia înghițind vaste părți ale Europei. Forțele spaniole au trecut Alpii pentru a organiza o campanie în Țările de Jos, iar forțele suedeze au ajuns până în Alsacia.

În 1618, primele conflicte au izbucnit în Europa de Nord. Au urmat apoi trei decenii de violență, foamete și boli care au străbătut întreg continentul, decimând populatia. Războiul s-a încheiat în 1648 cu Pacea de la Westphalia, după decenii de epuizare și după ce, practic, nici o parte nu a reușit o victorie decisivă în luptă. Ea a condus la impunerea unei noi ordini globale, stabilind principiile egalității juridice între state, principii valabile înca și astăzi. Războiul de treizeci de ani a modificat profund peisajul politic european și structura socială. Au fost puse bazele legii războiului de către Hugo Grotius, unul dintre negociatorii păcii în același timp în care au luat naștere operele umanitare. Secolul al XVII-lea a fost imprevizibuil, schimbător și extrem de complex. A răsturnat ordinea religioasă și morală stabilită până atunci, a zdruncinat gândirea contemporană provocând o revoluție intelectuală. 

Nemulțumirea care avea să provoace războiul a fost cauzată de încercarea Sfântului Împărat Roman (Imperiul Roman de Națiune Germană condus de dinastia Habsburgilor), Ferdinand al II-lea, a încercat să forțeze convertirea tuturor subiecților săi la catolicism încălcând astfel prevederile Tratatului de la Augsburg din 1555, care garanta libertatea religioasă. Războiul a început ca un conflict religios, de felul celor din Franța sau din Țările de Jos, doar că în scurt timp a atins proporții internaționale, întinzându-se din Danemarca până în Transilvania. Nemulțumirile mocnite au erupt într-un ritm alert, imposibil a mai fi controlat, căci a atras în vârtejul său puterile europene importante ale timpului, de la Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, Imperiul Spaniol, Regatul Portugaliei, Arhiducatul Austriei, Bavaria, Croația, Uniunea Polono-Lituaniană, Danemarca și Norvegia ca parte a Ligii Catolice și până la Imperiul Suedez, Danemarca și Norvegia, Regatul Boemiei, Provinciile Unite, Regatul Franței, Palatinatul Rinului, Ducatul de Prusia și Margrafiatul Brandenburg, Regatul Angliei, Regatul Scoției, Regatul Ungariei, Principatul Transilvaniei, cazacii zaprojeni din centrul Ucrainei ca parte a Uniunii Protestante. Însă pe lângă considerentele de ordin religios, o alta cauză a războiului a fost și lupta pentru hegemonie în Europa. Franța, condusă de cardinalul Richelieu, nutrea ambiția de a se afirma ca o mare putere europeană în detrimentul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și a puterii Habsburgice. O altă chestiune disputată în război a reprezentat-o problema Mării Baltice. Sub domnia lui Gustav Adolf, Suedia (care deținea atunci și Finlanda și Estonia) a închis ieșirea la mare a Rusiei și a redus posesiunile regatului polon, transformând Suedia într-un stat extrem de puternic. Însă în bazinul Balticii nu aveau interese doar statele germane din Nord și orașele hanseatice, ci și Anglia, Olanda, chiar și Spania.

Războiul a constat practic dintr-o serie de conflicte separate internaționale sau conflicte interne purtate de forțe militare regulate și neregulate, de grupuri de partizani, armate private, armate de recuți, trupe mercenare versatile și trupe de tâlhari, care s-au desfășurat în cea mai mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman, provocând pagube economice imense. Însă datorită extinderii rivalității dintre principalele puteri europene prin intermediul puterii navale, războiul s-a dat practic și în coloniile de peste mări. În 1630, o flotă olandeză de 52 de nave a preluat zonele bogate de zahăr din Pernambuco (Brazilia) de la portughezi. Alte lupte au avut loc și în Africa și Asia.

Cronologia conflictului dezvăluie o serie de campanii și armistiții temporare negociate de Biserica Catolică, intercalate cu bătălii neobișnuit de violenteși raiduri ambițioase care duceau trupele departe de bazele lor militare și adânc în liniile inamice și poate fi împărțită în mai multe perioade: peroada cehă (1618-1625), perioada daneză (1625-1629), perioada suedeză (1630-1635), perioada franco-suedeză (1635-1648) și războiul din peninsula iberică (1640-1648). Haosul provocat de conflict – asedii, bătălii, ocupații și represiuni brutale – s-a simțit în mare parte din Europa, dar mai ales în Germania. Țărănii au ridicat și ei armele, revoltându-se împotriva poverilor fiscale, a forțelor de ocupație, a atrocităților comise de trupele mercenare. Evreii au fost persecutați iar refugiații au fost masacrați în orașele mai mari precum Frankfurt și Mainz. În sudul Germaniei a început o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Cum campaniile militare neîncetate au avut ca efect deplasarea populației la o scară largă, tifosul și ciuma au devastat atât soldații cât și civilii. Și toate acestea s-au desfășurat pe fundalul așa-numitei “mici glaciațiuni” din 1250-1850, care a distrus agricultura.

Desigur, au apărut și profitorii, precum Albrecht von Wallenstein (Albrecht Wenzel Eusebius von Waldstein, Duce de Friedland și Mecklenburg, Prinț de Sagan) care au făcut tot posibilul pentru a mentine ostilitățile care le asigurau câstiguri personale după deviza ‘războiul hrănește războiul’. De origine din Boemia, Albrecht von Wallenstein a oferit Sfântului Împărat Roman, sprijinul armatei sale de aproximativ 50.000 de soldați, în schimbul libertății de a jefui orice teritoriu capturat. Războiul de treizeci de ani a devenit o industrie în sine. Profitorii au furat resursele cu orice ocazie pentru a-și susține modelul de afaceri, lăsând regiuni întregi devastate și fără nici o șansă de recuperare rapidă. Pentru că a avut un impact profund și durabil asupra Europei, implicând în luptă întregi secțiuni ale societății, Războiul de treizeci de ani a fost un război total.

Înregistrările din epocă, deși reduse ca număr, sugerează că violența directă împotriva civililor a fost limitată, dar că jafurile, devastarea economică și boala au produs foarte multe victime. Într-adevăr, majoritatea istoricilor sunt de acord că mult mai mulți oameni au murit de tifos și ciumă decât de focul de armă. În 1620, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a pierdut în jur de 200 de oameni în bătălia de la Muntele Alb, la marginea orașului Praga în timp ce tifosul sau “febra maghiară”, cum a fost numita atunci, a ucis mai mult de 14 000 trupe imperiale în același an. Asediile au produs de asemenea numeroase victime, numărul morților ajungând la 100 de persoane pe zi în Nurembreg și Breda. Au existat numeroase epidemii de ciumă în timpul conflictului, iar cum oamenii se mișcau în permanență, în număr mare, au dus cu ei boala, lasând populații decimate în urma lor. A fost pentru prima oară când în Europa au fost mobilizate armate la o asemenea scară iar hrănirea tuturor acestor trupe s-a dovedit o mare provocare. Prinții și nobilii au acoperit cheltuielile legate de recrutarea trupelor, dar forțele de luptă au impus taxe locale, au rechiziționat animale, cai, căruțe și nu de puține ori au jefuit comunitățile lipsite de apărare pentru provizii. Unele armate s-au umflat și datorită numărului mare de civili, aduși ca servitori pentru a asigura sprijinul logistic. În unele cazuri, au existat chiar și câte patru sau cinci civili pentru fiecare combatant.

În total, războiul de treizeci de ani a revendicat între 4 și 12 milioane de vieți. Aproximativ  450 000 de oameni au murit în luptă, restul datorită bolilor și foametei. Estimările sugerează că 20% din populatia Europei a murit în în urma acestui conflict, în mult zone depopularea ajungând la o cotă de 60%. Pentru a înțelege dimensiunea dezastrului, putem face o comparație cu Primul Război Mondial, care a răpus cam 5% din populația Europei. Războiul de treizeci de ani a implicat o imensă forță umană, cu efecte semnificative și de lungă durată asupra căsătoriei și ratei natalității. Doar armata suedeză a distrus 2 200 de castele, 18 000 de sate și 1 500 de orașe în Germania, distrugând practic o treime din orașele germane. Jefuirea orașului Magdeburg în 1631 a fost un episod neobișnuit de brutal, care a pretins 24 000 de vieți, majoritatea arzând de vii în casele lor. Multe comunități au convenit să plătească taxe de protecție potențialilor invadatori pentru a evita distrugerea și jaful. Țăranii au căutat refugiu în orașe, deoarece devenise mult prea riscant să se mai ocupe cu lucratul pământului. În 1624, 8 000 din cei 15 000 de oameni care trăiau în Ulm erau refugiați. Până în 1648 o treime din suprafața agricolă a Europei fost abandonată, iar prețul grâului a explodat.

După încheierea Păcii de la Westfalia, Sfântul Imperiu Roman a continuat să existe până în 1806, desi cu puteri mult slăbite asupra sutelor de state și stătulețe germane, care încă din evul mediu aveau tradiții și instituții proprii. Dinastia din care de două sute de ani se alegeau împărații, Habsburgii, fiind împiedicată să dea Germaniei forma unei monarhii absolute, a manifestat această tendință numai în Austria și în celelalte provincii unde domnea direct. De atunci, a început să se despartă istoria austriacă de cea a Germaniei, unde protestanții au primit libertatea religioasă pentru care luptaseră. În schimb, acolo unde Habsburgii erau stăpâni, s-a impus, în continuare, catolicismul cel mai intolerant. Opera distrugătoare a războiului a adus Germaniei în ruină financiară, îndelungate suferințe și i-a schimbat, parțial, harta politică. A asigurat cultelor protestante libertatea pe care Habsburgii le-o refuzau, dar a stors de vlagă țara și a creat trei poli de concentrare a forțelor pentru viitor: Austria, Bavaria și Brandenburg-Prusia. Spania, care prezenta deja semne clare de slăbire a puterii, a pierdut Portugalia, în timp ce se războia cu Franța. Casa de Braganza a devenit noua dinastie a Portugaliei. În Țările de Jos, Spania a trebuit să accepte independența Republicii Olandeze, încheind astfel războiul de optzeci de ani. Suedia a ieșit din război ca o forță majoră în Europa. Dar principalul beneficiar al conflictului a fost Franța și casa de Bourbon care a devenit astfel principala putere europeană.

Pacea de la Westphalia din 1648, care a constat într-o serie de tratate de pace, a stabilit și limitele teritoriale fixe pentru mai multe dintre țările implicate. Prin stabilirea temeiurilor juridice ale statului-suveran modern a schimbat relația subiecților cu conducătorii lor. De acum înainte, locuitorii unui anumit stat au fost înțeleși ca fiind supuși, în primul rând, legilor și edictelor autorității statale și nu pretențiilor unei alte entități, fie ea religioasă sau laică. Astfel a fost mai ușoară constituirea unor armate naționale de dimensiuni semnificative, loiale statului și conducătorului lor, pentru a reduce nevoia de a angaja mercenari. Distrugerile provocate de soldații mercenari erau acum proaspete în memorie ca urmare a acțiunilor lui Albrecht von Wallenstein. Războiul de treizeci de ani a fost și ultimul război religios major din Europa continentală.

Surse:

The Thirty Years’ War: The first modern war? by Pascal Daudin, Senior Policy Advisor at the International Committee of the Red Cross (ICRC)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Razboiul_de_Treizeci_de_Ani

en.wikipedia.org/wiki/Thirty_Years_War

www.history.com/topics/reformation/thirty-years-war

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.

Lasă un gând: