Insula Tortuga, rai al bucanierilor, este disputată de francezi, englezi și spanioli

În 1625, francezii înființează o colonie pe insula Sf. Cristofor (Sf. Kitts), alături de coloniștii englezi. De aici, ei s-au îndreptat spre Hispaniola, pe care au găsit-o însă mult prea populată cu coloniști spanioli, astfel că și-a continuat drumul spre Nord, până au ajuns pe insula Tortuga. Primii europeni care au ajuns pe Tortuga au fost spaniolii ajunși acolo cu Columb. De altfel Columb a și botezat insula, Tortuga, deoarece îi amintea de cochilia unei țestoase. Găsind-o însă slab populată, francezii au înființat acolo plantații, iar numărul lor a continuat să crească, mai ales după ce insulele Sf. Cristofor și Nevis au fost atacate de forțele spaniole, comandate de Don Fabrique de Toledo, în 1629. Spaniolii atacă însă și insula Tortuga, de unde reușesc să îi alunge pentru o scurtă perioadă pe intruși. Unii dintre colonisti și-au găsit refugiu în pădurile din interiorul insulei, alții au reușit să fugă pe Hispaniola. În 1630, spaniolii fortifică Tortuga, dar când majoritatea forțelor spaniole părăsesc insula pentru a-i alunga pe francezii ascunși în pădurile din Hispaniola, francezii se reunesc din nou pe insula Tortuga, preluând controlul. Puținele forțe spaniole rămase în Tortuga sunt înfrânte, iar francezii extind fortificațiile construite de spanioli. Marea majoritate a colonistilor englezi nu s-au mai întors, preferând să se stabilească, din nou, pe insula Nevis. Însă puținii colonisti englezi care s-au întors au înființat o nouă colonie sub controlul Companiei Insulei Providenței (Providence Island Company, PIC), fondată de investitori englezi în 1630, printre care și Robert Rich, conte de Warwick și John Pym, cel care va conduce Parlamentul Englez în Războiul Civil din 1640. Guvernatorul acestei colonii engleze a fost Anthony Hilton.

Începând de atunci, Tortuga a fost folosită în mod regluat ca bază operațională de către pirați și corsari și, alături de Port Royal, a fost cel mai puternic și sigur port al bucanierilor de la mijlocul secolului al XVII-lea, de unde au lansat numeroase atacuri asupra coloniilor spaniole. Bucanierii erau marinari liberi care au activat în Marea Caraibilor în secolele XVII și XVIII, termenul derivând din cuvântul din limba Arawak – buccan – care înseamnă un cadru de lemn pe care indigenii Tainos și Caribs obișnuiau să afume carnea de lamantin. Din acest cuvânt a derivat cuvântul francez boucane care desemna vânătorii francezi care foloseau astfel de cadre pentru a afuma carnea de bovine și porcine sălbatice din Hispaniola și Tortuga. Coloniștii englezi au folosit termenul bucanneer. Carnea astfel afumată era vândută corsarilor care obișnuiau să atace mai ales așezările și liniile de transport maritim ale Spaniei. În cele din urmă termenul a ajuns să fie aplicat corsarilor și piraților, adunați mai târziu în Frăția de Coastă, după ce mulți vânători au apucat la rândul lor calea mărilor. Corsarii navigau în general sub licențe emise de guvernul englez, francez sau olandez sub umbrela cărora atacau și jefuiau posesiunile spaniole. Pirații însă nu se supuneau autorității nici unui stat. Atât corsarii cât și pirații, numiți bucanierii au fost tolerați de diferitele puteri și folosiți pentru impunerea dominației, până în momentul în care pagubele produse de aceștia au început sa fie mult prea severe.

În 1633, în mandatul de guvernator al lui Anthony Hilton sunt importați pe insulă primii sclavi. În 1634, guvernoratul general al Indiilor de Vest Franceze își mută sediul de pe Sf. Cristofor, pe insula Tortuga iar Compagnie des Isles d’Amerique preia controlul coloniei franceze de pe insulă. În 1635, căpitanul Nicholas Riskinner (Reiskimmer) ajunge în Tortuga pentru a prelua funcția de guvernator al coloniei engleze. Din relatările lui Richard Lane, care a călătorit alături de el pe aceeași navă, aflăm că viitorul guvernator era un ticălos care obișnuia să își însușească bunurile altora cu forța. Riskinner moare însă la scurt timp după ce sosește pe Tortuga. Până în 1635, experimentul care presupunea distribuția cât mai egală sclavilor importați pe insulă și buna lor tratare, eșuase. Pe insulă, sclavii erau scăpati de sub control în timp ce plantațiile se afundau în corupție și proastă administrare. În plus, existau permanente dezacorduri și lupte între colononiștii englezi și cei francezi. Informații despre aceste slăbiciuni sunt date spaniolilor de către un dezertor irlandez, John Murphy. Colonia engleză este atacată în același an de forțele spaniole comandate de Ruy Fernádez de Fuenmayor, viitor guvernator al Venezuelei (1638 – 1643). Tortuga este capturată de spanioli si mulți coloniști englezi sunt uciși. Sub comanda căpitanului Gregorio de Castellar y Mantillalater spaniolii atacă și insula Providencia, însă acolo englezii reușesc o apărare de succes. După atacul asupra Tortuga și abandonarea ei de către spanioli, coloniștii englezi și francezi care au reușit să scape s-au întors din nou la plantațiile lor.

Situația plantațiilor eșuate nu pare să se fi îmbunătățit prea mult până în 1638, când forțele spaniole au atacat din nou Tortuga, expulzând, din nou, temporar, coloniștii. Într-o scrisoare din 1639, adresată regelui Spaniei, Don Inigo de la Mota menționează succesul atacului asupra coloniei piraților și a populației sale mixte formată din pirați olandezi și francezi. La scurt timp după atac însă, pirații reușesc să recupereze insula și să îmbunătățească fortificațiile. În 1639 numărul coloniștilor din Barbados și Sf. Cristofor este deja atât de mare încât mulți încep să rătăcească dintr-o colonie în alta în căutarea unui loc în care să se stabilească. Unii dintre aceștia ajung în Tortuga, unde sub conducerea căpitanului Robert Flood reușesc să pună pe picioare plantații de tutun profitabile.

Din 1640 bucanierii din Tortuga încep să se organizeze în Frătia de Coastă. În același an, Jean Le Vasseur este însărcinat de francezi să preia deplinul control al insulei. Însoțit de bărbați și echipamentele necesare pentru fortificarea insulei, Jean Le Vasseur, de profesie inginer, construiește Fort de Rocher în jurul unei stânci abrupte și la înălțime, centrată pe un platou pe care l-a terasat, astfel încât fortul să poată găzdui sute de bărbați. Fortul a fost construit în formă stelară, o formă populară în Europa pentru construcțiile cu destinație militară, avea în interiorul său un izvor natural de apă iar înspre partea dinspre mare și port, zidurile sale au fost dotate cu 24 de tunuri. Accesul în fort se făcea printr-un singur loc, pe o scară sculptată în stâncă într-o primă etapă și, mai apoi, printr-o scară care putea să fie coborâtă de sus. Fortul era locuința lui La Vasseur și avea depozite pentru mâncare, arme și muniție. Fort de Rocher a ținut față multor atacuri, rezistența sa asigurând principala bază de operațiuni pentru bucanierii din Caraibe. Practic, fortul a căzut doar datorită trădării oamenilor de încredere ai lui La Vasseur.

Jean Le Vasseur reușește să îi expluzeze pe coloniștii englezi slab organizați fără prea multe dificultăți până în 1641 si să îi țină la distanță pe spanioli. Fortul construit de el a fost însă privit ca o amenințare de către spaniolii care, la scurt timp după finalizarea construcției au atacat din nou Tortuga, dar după ce au fost prinși într-o ambuscadă au fost nevoiți să se retragă. Victoria a consolidat reputația lui La Vasseur, a insulei Tortuga și a bucanierilor ei și pirați de diferite naționalități au fost atrași de acest port. La Vasseur a deschis portul pentru pirații tuturor națiunilor în schimbul unui procent din încărcătura fiecărui vas ancorat acolo. Astfel, Tortuga a ajuns în scurt timp un rai al piraților din Caraibe. Pirații și corsarii de pe Tortuga erau în mare parte europeni, cei mai numeroși fiind francezii și englezii. Un raport al spaniolilor din 1646 menționează din nou că insula este un cuib de pirați și că în 1645 populația era formată din olandezi și englezi. În jurul anului 1650, guvernatorul francez a adus pe Tortuga sute de prostituate, sperând să îi apropie pe pirații nesăbuiți de viața de familie, mulți dintre ei trăind în uniuni de natură homosexuală.

Le Vasseur este însă asasinat în 1653 chiar de către apropiații săi iar succesorul său, Chevalier de Fontenay, este atacat în ianuarie 1654 de forțele spaniole din Santo Domingo. Acesta a reușit să respingă atacul deși cei mai mulți bucanieri erau plecați în larg în căutare de pradă. A urmat însă un al doilea atac, la scurt timp distanță, iar de data aceasta spaniolii cunoșteau punctele slabe ale fortului. După un asediu de circa nouă zile, pe 9 februarie 1654, în timpul Războiului Franco-Spaniol (1653-1659), Fort de Rocher a căzut în mâna spaniolilor care au capturat 500 de prizonieri, dintre care 330 de bucanieri și bunuri evaluate la 160 000 dolari spanioli. Bucanierilor li s-a permis să se întoarcă în Franța la bordul câtorva nave aflat sub comanda lui Fontenay, cu excepția a doi lideri care au fost ținuți în continuare ostatici. Au capturat și 70 de tunuri, trei corăbii, o fregată și alte mici ambarcațiuni. După ce au recuperat insula, au dărâmat o parte din fort. Restul prizonierilor au fost expediați la Santo Domingo ca sclavi pentru plantațiile spaniole. Spaniolii au lăsat o garnizoană pe insulă sub comanda dezertorului irlandez John Murphy, dar în 1659 au trebuit să o retragă pentru a ajuta la apărarea Santo Domingo, atacat de forțele engleze din zonă. Imediat după ce spaniolii și-au retras garnizoana, englezi au navigat din Jamaica pentru a o reocupa. De pe Tortuga au întreprins dese incursiuni pe Hispaniola, atacând așezările spaniole rămase. Tortuga a fost reocupată de francezii și englezii aflați sub comanda lui Elias Watts, numit de colonelul William Brayne, guvenratorul militar din Jamaica, guvernator al orașului Tortuga. Mai apoi, colonelul Edward D’Oyley, succesorul lui Brayne, a încercat să instaureze o formă de guvernare engleză pe insulă între 1658 și 1659, însă a eșuat, iar în schimb a fost înființat un guvern francez.

În 1660, francezii atacă puținii spaniolii de pe Tortuga, reintrând în posesia totală a insulei pe care o folosesc din nou ca bază pentru activitățile de piraterie. Cei mai mulți bucanieri pleacă de aici în diverse raiduri, dar în câteva zile sau săptămâni se întorc pentru a-și bea sau paria prăzile.

În 1663, guvernatorul din Jamaica, Sir Thomas Modyford a primit instrucțiuni pentru a relaxa restricțiile impuse bucanierilor de pe insulă. Mulți dintre englezi au început din nou să atace vasele sau porturile spaniole, timp în care francezii au părăsit Jamaica pentru Tortuga, de unde au expulzat coloniștii englezi. Din 1664, insula Tortuga a intrat din nou în posesia Companiei Franceze a Indiilor de Vest. Guvernatorul  D’Ogeron a ajuns pe insulă în 1665, având dificila sarcină de a-i convinge pe bucanieri să-l accepte ca guvernator și să renunțe la parteneriatele lor cu pirații olandezi. Bărbații pe care el spera să îi transforme în coloniști, i-a găsit dispersați în grupuri mici și neorganizate, trâind într-un mod destul de primitiv. Într-un raport adresat ministrului Colbert, el a menționat că erau în jur de 700-800 de bărbați care trăiau împrăștiați de-a lungul coastei. A reușit totuși să îi aducă sub controlul său și chiar să aducă noi coloniști pentru a se stabili pe Tortuga și Hispaniola. Mulți corsari s-au arătat la rândul lor interesați să își stabilească baza pe insula Tortuga.

În 1666, Henry Morgan, pe atunci servitor aservit, ajunge și el în Tortuga. După ce fuge de crudul său stăpân, se alătură bucanierilor ca chirurg. Bucanierul Lolonois (scris și l’Olonnais  sau Lolona) se află în Tortuga în anii 1660. Împreună cu Michel le Basque el atacă orașele din Gibraltar și Maracaibo în 1667, după care, în același an, pornește cu o flotă de nave pentru a jefui portul și orașul Puerto de Cavallo și San Pedro. Moare însă în apropiere de Nicaragua, unde el și o parte din echipajul său au fost prinși de indieni și uciși. Henry Morgan a navigat la Isla Vache, la sud-vest de Hispaniola, în octombrie 1668 și s-a alăturat unei bande de bucanieri francezi din insula Tortuga. În 1669 a atacat Maracaibo. În 1669, guvernatorul d’Ogernon a încercat din nou să restricționeze activitățile bucanierilor, făra succes însă.

Unii bucanieri din Tortuga, au abandonat pirateria mult prea periculoasă, devenind tăietori de lemne. După ce au fost tăiate pădurile din Tortuga și cele ușor accesibile din Hispaniola, ei și-au îndreptat atenția spre pădurile din Campeche, golful Yucatan din Mexic. Între Yucatan, Hondrura și Guatemala s-a dezvoltat un comerț valoros între tăietorii de lemne și Jamaica. În ciuda numeroaselor proteste ale Spaniei, Jamaica a continuat să comercializeze lemn, iar corsarii spanioli i-au determinat pe bucanieri să navigheze în grup pentru protecție.

Până în 1670, bucanierul englez Henry Morgan și-a protejat activitatea folosind licențe emise de Franța și a promovat intens insula Tortuga ca bază pentru astfel de oprațiuni. În 1670, peste 500 de bucanieri din Tortuga și 1 000 din Jamaica navigau sub comanda sa. Împreună au atacat și jefuit Santa Marta, Rio de la Hacha, Puerto Bello și Panama. În 1671 a primit chiar și un vot de mulțumire din partea Consiliului din Jamaica pentru activitățile sale. În același an este trimis în Anglia și închis pentru scurt timp în Turnul Londrei, mai mult de fațadă, căci la sosire a fost întâmpinat ca un erou.

În 1670 mai mulți bucanieri din Jamaica navigau sub licențe emise de guvernatorul din Tortuga. Mulți dintre aceștia s-au stabilit pe coasta de astăzi a Haiti, la St. Dominigue în timp ce alții s-au așezat în alte colonii din Caraibe și în ciuda încercărilor lui D’Ogeron, au continuat să facă negoț cu olandezii, obținând de la aceștia provizii și sclavi africani în schimbul tutunului și ghimbirului. În jurul insulei Tortuga, guvernatorul a reușit să controleze activitățile de comerț ale bucanierilor, angajând o escadră regulată de fregate care i-a ținut pe olandezi la distanță. Bucanierii din Tortuga și St. Dominigue au fost folosiți ca o forță de intervenție, ei reprezentând un mijloc de a suplimenta forțele franceze în încercarea de spori controlul Franței în Caraibe.

Când locotenentul general al Antilelor Franceze, Jean Charles Baas, a atacat Curacao în martie 1673, el s-a bazat pe întăriri din insula Tortuga. Acestea însa nu au ajuns deoarece au naufragiat pe coasta Puerto Rico, unde au căzut în mâinile spaniolilor și au fost tratați ca pirați. În 1675, o forță olandeză sub comanda lui Jacob Binckers a ajuns la St. Dominigue și a încercat să provoace o revoltă printre coloniștii de acolo. Într-o luptă la Petit-Goave, au atacat și jefuit un negustor francez, dar după ce guvernatorul din Tortuga a ajuns acolo cu întăriri pentru a ajuta la apărarea așezării, olandezii au fost alungați.

Cu toate acestea, guvernatorul din insula Tortuga nu a reușit niciodată să controleze în totalitate bucanierii din Tortuga. Între 1670 și 1680, bucanierii și-au continuat raidurile, atacând corăbii și colonii ale altor națiuni, în special ale spaniolilor. Tortuga a rămas un port în care nu se puneau prea multe întrebări și unde bucanierii puteau să își aducă în liniște prăzile. Printre ei se aflau mulți englezi care își mascau activitățile sub licențe franceze. În 1678, liderul bucanierilor francezi din Tortuga și Hispaniola era Sieur de Grammont. În fruntea unei puternice forțe, el a continuat să atace așezările spaniole din jurul Maracaibo unde a reușit chiar să ridice un bastion al piraților, pe care l-a controlat timp de 6 luni. Bucanierii de sub comanda marchizul de Maintenon au devastat coasta Venezuelei, au distrus pescăriile de perle de la Margarita și mai multe așezări de pe Trinidad.

Abia în 1680 au apărut primele legi prin care marinarii englezi care navigau sub steaguri străine erau considerați infractori. Legile au fost aplicate cu multă vigoare și câțiva englezi au fost condamnați și spânzurați pentru piraterie după ce au atacat navele olandeze. Plantațiile jamaicane au devenit, de asemenea, țintele frecvente ale atacurilor bucanierilor francezi, după ce oportunitățile unor atacuri profitabile asupra țintelor spaniole au scăzut, lucru care a condus la proteste din partea guvernului englez către regele Franței. Tot mai multe nave ale diferitelor națiuni au fost atacate de bucanieri. Guvernatorul general al coloniilor franceze și-a sporit, de asemenea, eforturile de a opri activitățile bucanierilor care erau în mod nominal sub controlul guvernatorilor.

În 1684 a fost semnat Tratatul de la Ratisbon, între Franța și Spania, care cuprindea dispoziții pentru suprimarea acțiunilor bucanierilor. Bucanierii preferau însă să pornească o revoltă fățișă decât să renunțe la piraterie. În același an, mai multe oferte au fost făcute bucanierilor, de către guvernatorul Tarin de Cussy din Sf. Domingue. Unii dintre ei au acceptat să fie angajati în slujba regelui și să își vâneze foștii aliați. În 1688, în același an în care Henry Morgan moare în Jamaica, ia sfârșit și era bucanierilor în Tortuga. Cei care nu au renunțat la piraterie au plecat în căutarea unor altor porturi în care să își vândă prăzile. În 1697, Spania a renunțat oficial la pretențiile asupra insulei Tortuga.

Surse:

zeerovery.nl/history/tortuga.htm

en.wikipedia.org/wiki/Tortuga_(Haiti)

en.wikipedia.org/wiki/Buccaneer

en.wikipedia.org/wiki/Fort_de_Rocher

en.wikipedia.org/wiki/Capture_of_Fort_Rocher

www.thewayofthepirates.com/regions-and-places/tortuga/

ageofpirates.com/article.php?The_Port_of_Tortuga

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.

Lasă un gând: