Pe continentul nord American, în colonia din Virginia, ajung primii sclavi africani. Scandalul Treasurer. Începutul epocii sclavagiste

Primii sclavi africani ajung în Virginia

În 1619, la sfârșitul lunii august, 20-30 de sclavi africani au ajuns la Point Comfort (Kicotan), astăzi Fort Monroe, Virginia la bordul navei engleze White Lion, care i-a dat la schimb pentru provizii. Câteva zile mai târziu, alti sclavi de origine africană au ajuns în Virginia, la bordul unei alte corăbii, Treasurer. Sclavii de pe ambele nave engleze erau vorbitori de kimbundu, provenind cel mai probabil din Regatul Ndongo, localizat între râurile Lukala și Kwanza din Africa, astăzi parte din Angola și fuseseră capturați de corsarii englezi de pe corabia de sclavi iberică San Juan Bautista. Căpitanii celor două nave atacaseră nava iberică cu câteva săptămâni înainte de a ajunge în Virginia. Ei sunt primii sclavi africani care au ajuns în coloniile engleze din America de Nord.

Există posibilitatea ca și alți sclavi să mai fi ajuns în Virginia la bordul altor nave înainte de august 1619, dar nu există probe sau mărturii care să susțină această ipoteză. Cum Portugalia și Spania controlau negoțul din Vestul Africii, sclavii de la bordul navelor engleze sau olandeze sau din coloniile engleze puteau proveni doar din acțiunile corsarilor care atacau navele iberice sau din comerțul neautorizat cu coloniile iberice din Lumea Nouă. Arhivele iberice nu menționeaza nici un alt atac al piraților între 1618 și 1622. În 1618, portughezii s-au aliat cu mercenarii Imbangala și au invadat Ndongo. Din 1618 până în 1620, cât a durat campania, mii de africani au fost duși în sclavie, San Juan Bautista fiind doar una din cele cel puțin 36 de nave care au transportat captivii spre coloniile iberice în 1619, plecând din Luanda cu aproximativ 350 de sclavi spre Vera Cruz, Mexic. 200 dintre ei erau însemnați ca parte dintr-un contract însă călătoria s-a dovedit fatală pentru peste 35% dintre ei. Între 120 și 150 de africani au murit la bord. Căpitanul navei, Manuel Mendez de Acuña, a oprit în Jamaica pentru aprovizionare. 24 de băieți au fost dați la schimb pentru provizii. La sfârștiul lui iulie sau începutul lui august, San Juan Bautista a fost atacat în Golful Campeche de două nave engleze, the White Lion și Treasurer, care au capturat aproximativ 60 de africani, probabil pe cei care păreau cei mai sănătoși dintre cei rămași. După atac, sclavii rămași pe San Juan Bautista au fost transgerați de autoritătile locale din Mexic pe fregata Santa Ana, care a ajuns la Vera Cruz pe 30 august 1619. La destinație, 147 de sclavi au fost raportați ca marfă. În lunile de vară însă, galioanele iberice obișnuiau să transporte aurul și argintul extras din America de Sud spre Havana, de unde încărcătura urma să fie pregătită și transportată de convoaiele anuale care plecau spre Europa. Cel mai probabil englezii de pe White Lion și Treasurer se așteptau ca San Juan Bautista să fie încărcată cu aur și argint.

Nu se cunoaște data exactă la care White Lion a amarat la Point Comfort, însă cei mai mulți istorici înclină pe 20 sau 25 august. Cei 20 și ceva de sclavi de pe White Lion au fost vânduți lui Sir George Yeardley, Guvernatorul Virginiei și lui Abraham Peirsey, ofițer de aprovizionare, agent comercial, cel mai de vază negustor din Colonie, în schimbul mâncării și a altor provizii necesare pentru echipajul care de acolo a plecat spre Jamestown. Trei sau patru zile mai târziu, în port a ajuns și Treasurer, cu alți sclavi la bord, însă a aceasta a părasit în grabă Point Comfort, pentru a evita scandalul și o eventuală confiscare și/sau arestare. Este neclar câți dintre sclavii de la bord au fost vânduți în Virginia, căci căpitanul corăbiei, Daniel Elfrith, a plecat în grabă spre Bermuda. Când Tresurer a ajuns în Bermuda, la bordul navei se aflau 27-29 sclavi africani.

Scandalul Treasurer

După încheierea Tratului de pace de la Londra dintre Anglia și Spania, orice navă engleză care dorea să o autorizație pentru a continua acțiunile de piraterie, trebuia să își obțină această licență de la un alt stat european. White Lion și-a obținut licența din Vlissingen, Zeelanda, Olanda, în timp ce Treasurer era în posesia unei licențe emise de Ducele de Savoy, cel mai probabil emisă de ambasadorul Ducelui la Londra. Cu toate acestea, în momentul în care cele două nave au atacat San Juan Bautista, Ducele de Savoy încheiase deja pacea cu Spania, licență pentru Treasurer devenind practic, invalidă. Vlissingen, a navigat din Vlissingen, port olandez cunoscut a fi bază pentru corsarii și pirații englezi, dar cel mai probabil ambele nave avea și echipaj olandez.

Spre deosebire însă de White Lion, Treasurer avea o lungă carieră în piraterie, fiind cunoscută peste tot în Indiile de Vest pentru modul în care înșela alte nave, dar mai ales pentru conexiunea ei cu Sir Samuel Argall, fostul guvernator al Virginiei. Eforturile de a minimaliza sau de a șterge datele despre implicarea sa în piraterie din partea investitorilor și proprietarilor au condus, din păcate, la pierderea multor informații valoroase pentru istorici. Cert este că Tresurer a plecat din Anglia în 1618, nefiind clar dacă căpitanul ei, Daniel Elfrith era conștient de faptul că licența sa era deja invalidă în momentul în care s-a angajat să atace nava iberică. În cazul în care știa, cel mai probabil se baza pe faptul că oricum avea să fie bine primit de prietenii săi influenți din Virginia căci Treasurer fusese în trecut comandată de Samuel Argall, guvernatorul Virginiei. Argall, împreună cu Sir Robert Rich, Conte de Warwick, aprovizinau cu alimente și armament nava în Jamestown, de unde pleca în raiduri în Caraibe. Diversele mărturii indică faptul că nava deși arată ca o navă de pescuit, în realitate era înarmată ca o navă de război.

Problemele pentru Argall au început însă în 1618, când o facțiune rivală din Compania Virginiei, condusă de Sir Edwin Sandys și Sir Thomas Wriothsley, Conte de Southampton s-a întors împotriva lui Sir Samuel Argall și a contelui de Warwick, făcând publică activitatea ilegală a celor din urmă și sperând astfel să le smulgă puterea pe care o aveau în companie. În 1618, Compania Virginiei l-a numit pe Sir George Yardley guvernator al Virginiei în locul lui Argall, mandatându-l pe Yardley să investigheze faptele de corupție și piraterie de care Argall era acuzat, să îl trimită pe acuzat înapoi în Anglia și să pună un sechestru pe toate bunurile lui Argall în numele Companiei. Argall a reușit însă să fugă, la bordul unei nave rapide trimise din Anglia să îl prevină. Yeardley a ajuns în Virginia în aprilie 1619 si până în iunie primise deja instrucțiuni de la Companie să fie atent și să captureze nava Treasurer imediat ce aceasta avea să se întoarcă în Virginia. John Rolfe și alti oficiali fuseseră și ei intruiți de Yeardley sa facă tot posibillul să aducă nava Treasurer în Jamestown, imediat ce aflau de întoarcerea ei.

Însă când Treasurer a ajuns în Point Comfort, Elfrith a trimis un mesager în Jamestown pentru a-și anunța întoarcerea lui Argall. Auzind de fuga acestuia a părăsit în grabă Virginia pentru ca nava lui să nu fie capturată. Localnicii din Point Comfort au refuzat să îi asigure proviziile cerute. Cu toate acestea, după ce nava a plecat în grabă, cel putin un marinar a rămas și un numar necunoscut de sclavi, printre care și o femeie numită Angelo au rămas în Virginia. Sclavii au fost cumpărati, cel mai probabil de apropiați ai lui Argall. Treasurer s-a îndreptat spre Bermuda unde Elfrith a fost bine primit de guvernatorul Nathaniel Butler, un apropiat al corsarilor și piraților englezi, la randul său fost căpitan de corabie și asociat al contelui de Warwick. Documentele de la aceea vreme indică faptul că majoritatea sclavilor de pe Treasurer ajunși în Bermuda au fost puși temporar sub sechestru din cauza scandalului. Unii dintre acești sclavi au lucrat pentru colonie sau pe proprietatea din bermuda a contelui Warwick, cu îngăduința guvernatorilor Miles Kendall și Nathaniel Butler. Într-o scrisoare adresată lui Natheniel Rich, Miles Kendall notează: “Dacă prin accident acești negri nu ajungeau la noi, nu aș fi putut să strâng un kilogram de tutun … Acești sclavi sunt cel mai bun și mai ieftin mijloc de a lucra plantațiile.” Între 1618 și 1620, Warwick a căutat să înlocuiască chiriașii fermieri albi care lucrau plantațiile din Bermuda cu sclavi africani pentru a nu mai fi nevoit să cedeze cote de tutun cu aceștia. Însă, scandalul din jurul navei Treasurer a ajuns în scurt timp și în Bermuda, iar Butler, ca aliat al contelui de Warwick a fost înlăturat de la putere.

La Londra, isprăvile navei Treasurer în Indiile de Vest au fost prezentate de Sir Edwin Sandys Consiliului Privat, unde Ambasadorul Spaniei a înaintat o plângere în legătură cu atacul asupra navei San Juan Bautista. Compania Virginiei a încercat să se delimiteze, condamnând și ea acțiunile lui Argall și atacurile în care a fost implicată Treasurer. E posibil ca Elftith să se fi așteptat la represalii din partea spaniolilor, căci înainte de a pleca din Virginia i-a avertizat pe locuitorii din Point Comfort că ar putea urma un atac al spaniolilor. Acesta însă nu a avut loc, căci în Anglia a început o anchetă. Mai mulți martori, apropiați ai lui Argall, Elfrith și Warwick au declarat în fața Consiliului privat că Treasurer a fost forțată de White Lion să participe la atac. Alți martori din Bermuda, care nu era parte a facțiunii lui Argall și Warwick au sugerat că Elftith ar fi furat o parte dintre captivii luați de Căpitanul Jope de pe White Lion, justificând astfel de ce White Lion a avut mai puțin de 30 de sclavi la bord când a ajuns în Point Confort, în timp ce Treasurer a ajuns în bermuda cu 27-29 de sclavi. Sclavii de pe Treasurer au ajuns astfel prinși în mijlocul investigației, în timp ce mai mulți membri ai echipajului și co-proprietari ai navei își cereau drepturile de proprietate asupra sclavilor.

Motivele pentru care activitatea piraterească a navei White Lion nu a fost condamnată, în timp ce Treasurer a fost implicată într-un scandal de lungă durată. White Lion avea o licență validă, în timp ce licența lui Treasurer era expirată. White Lion tranzacționa transparent cu Guvernatorul Virginiei în timp ce Treasurer era mult prea legată de Argall, fostul guvernator care era investigat pentru acte de corupție și comerț ilicit. Datorită legăturilor cu Argall și Warwick, participarea lui Treasurer la atacul asupra navei iberice părea a avea binecuvântarea Companiei Virginiei și, implicit, a Coroanei Engleze, făcând astfel colonia din Virginia ținta unor represalii spaniole și amenințând pacea dintre Angliei și Spania. Sandys, ca unul dintre principalii conducători ai Companiei Virginiei, a denunțat acțiunile navei Treasurer pentru a proteja Compania de orice posibile acuzații. Cu toate acestea, scandalul a avut și el o contribuție majoră în decizia regelui Iacob I al Angliei de a dizolva Compania Virginiei în 1624 și de a transforma Virginia într-o colonie regală.

Sir Robert Rich, Conte de Warwick a scăpat de acuzații, implicându-se în fondarea altor colonii în America. Întors într-un final la Londra, Sir Samuel Argall își va reabilita și el numele, avansând la Curte și dovedindu-se un slujitor util pentru Iacob I al Angliei. Va fi numit amiral al Noii Anglii și va muri pe mare în 1626. Daniel Elfrith va scăpa și el de acuzații, rămânând un apropiat colaborator al contelui de Warwick.

Începutul epocii sclavagiste în viitoare State Unite ale Americii

Din cauza absenției unor documente clare e imposibil de afirmat cu siguranță că primii sclavi africani ajunși în Virginia ar fi beneficiat de condiții similare slujitorilor sau ucenicilor aserviți albi. Cele mai multe mărturii indică faptul că, cel mai probabil, africanii au fost tratați ca slavi încâ din 1619. Ei au ajuns ca sclavi în colonia engleză. Și în mod cert nu erau în posesia uui contract de aservire. Este posibil însă ca primii sclavi ajunși în colonie să fi avut mai multe șanse de a-și dobândi libertatea decât cei aduși în anii care au urmat, căci legile care îngrădeau libertatea persoanelor de culoare au fost adoptate în doar câteva decenii, între 1640 și 1705, codurile de legi din Virginia construind rigidul sistem sclavagist care va rezista până în secolul XIX.

Sclavii transportați din Luanda pentru Mexic, erau  înregistați la bordul navei iberice San Juan Bautista ca mărfuri. Din punct de vedere al piraților care au atacat și jefuit nava iberică, acești sclavi erau priviți ca o marfă ca oricare alta, ei fiind marfă bună de schimb pentru provizii, sau marfă bună de vânzare. Din momentul în care au fost captivați, africanii au fost considerați mărfuri sau proprietate. Până în 1619, sclavagismul era deja o practică cunoscută englezilor și coloniilor engleze, astfel că nu e de mirare că atunci când aceșți africani capturați de pe nava iberică au ajuns în Virginia ei au fost priviți ca niste mărfuri. De altfel, sclavii erau capturi uzuale pentru flota de corsari a contelui de Warwick, printre care se număra și Treasurer. Warwick era de altfel și un finanțator și acționar în Compania Guinea, care avea ca obiect de activitate comerțul cu sclavi din Africa. În înregistrările din Bermuda, africanii de pe Treasurer sunt înregistrați cât se poate de clar ca fiind sclavi. Cum structurile politice și legale din Bermuda erau asemănătoare cu cele din Virginia, cele două colonii fiind conduse pentru o vreme de aceeași Companie a Virginiei, putem deduce chiar și în lipsa unor înregistrări clare, că la fel au fost înregistrați și africanii rămași în Virginia.

Creștinarea nu aducea nici o schimbare în statutul lor din coloniile engleze. Pentru englezi, termenul “creștin” era o distincție etnică/rasială și nu se referea la o identitate religioasă. Spre deosebire de Franța, Spania și Portugalia catolică, Anglia protestantă nu a fost interesată inițial (până în secolul XVIII) de susținerea unor eforturi de creștinare a persoanelor de culoare, necreștine. Coloniștii englezi din Virginia considerau că botezul creștin nu anula condiția de sclav.

În testamentele și arhivele din Virginia și restul coloniilor engleze din Lumea Nouă, sclavii de origine africană erau înragistrați ca bunuri de o valoare cu mult mai mare decât chiriașii albi. Și deși dreptul englez, copiii se bucurau de statul tatălui, începând cu 1622, Virginia a adoptat o lege conform căreia copiii vor prelua statutl mamei. Astfel, dacă mama era sclavă, și copilul avea să fie tot sclav.

Seriile de legi adoptate în Virginia între 1640 și 1705 au eliminat orice scăpări legale, întărind astfel un sistem deja bine înrădăcinat în cultura și economia locală. La fel ca în majoritatea aspectelor care vizua dreptul englez, absența unor coduri scrise nu însemna și absența unor practici și realități legale. Sclavagismul era considerat normal si a fost practicat cu mult înaintea apariției codurilor de legi pentru sclavi din Virginia. Sclavia a existat în Africa cu mult înainte de colonizarea europeană, chiar dacă a fost mult diferită și nu se poate compara, ca scară și extindere cu sistemul sclavagist european. Sclavii din Africa pre-colonială mai aveau încă drepturi, iar statutul de sclav nu era moștenit de copii. Dar în Africa, sclavii nu reprezentau cea mai importantă forță de muncă, sclavia nu era neapărat pe viață. Un om ajungea în sclavie doar în anumite condiții, fie ca prizonier de război, fie ca o formă de pedeapsă. Statutul de sclav nu era determinat de culoare pielii.

Cuceritorii spanioli au importat pentru primă oară sclavi africani pe insula Hispaniola (astăzi Haiti și Republica Domincană) în 1502. În mod normal, succesul cuceririi spaniole depindea de punerea în sclavie a populației locale, însă munca forțată, impactul dintre culturi și mai ales valurile de epidemii devastatoare au dus la decimarea populației locale. În nici două decenii de la colonizarea Hispaniolei, spaniolii s-au văzut nevoiți să aducă sclavi din Africa pentru a înlocui forța de muncă locală.

În Bermuda, primii sclavi africani au ajuns în 1616. În Noua Franță, primii sclavi africani au ajuns în 1632. Însă debarcarea celor 20 și ceva de sclavi africani în Virginia în 1619 reprezintă cu siguranță cel mai important moment istoric pentru afro-americanii care au trăit întrobiți între 1619-1685. August 1619 rămâne data care marchează începutul unui drum lung, plin de nedreptate și durere, tragica istorie a sclavilor de origine africană pe teritoriul viitoarelor State Unite ale Americii.

Surse:

1619: Virginia’s First Africans, Prepared by Beth Austin, Registrar & Historian, Hampton University Museum, 2018

www.encyclopediavirginia.org/Virginia_s_First_Africans

en.wikipedia.org/wiki/Daniel_Elfrith

en.wikipedia.org/wiki/Robert_Rich,_2nd_Earl_of_Warwick

en.wikipedia.org/wiki/Samuel_Argall

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.