Regele Iacob I al Angliei emite o nouă proclamație generală împotriva piraților

Când Iacob I a urcat pe tronul Angliei, în 1603, a emis o proclamație referitoare la complicitatea dintre fostul regim elisabetan și pirați. “Cunoaștem că draga noastră soră, răposata Elisabeta I”, spunea el, “a purtat un lung război cu Spania, timp în care a emis mai multe licențe pentru corsarii săi și subiecții noștri, permițându-le să atace cu navele lor puternic armate, prin surprindere navele și porturile spaniole și să captureze bunuri, care au fost aduse acasă ca premii”.

La debutul războiului anglo-spaniol în 1585, statul englez a încurajat activitatea corsarilor. Doar între 1589 și 1591 au fost emise peste 200 de autorizații pentru acțiuni de represalii împotriva navelor comerciale spaniole sau ale altor state inamice. Chiar și pe timp de pace, pirateria legală era permisă și autorizată de stat prin licențe guvernamentale. Comunicarea dificilă a știrilor a contribuit și ea la menținerea acestor practici. Nu de puține ori, corsarii au abuzat de licențele lor pentru a justifica atacul asupra unor nave pe motiv că nu auziseră de încheierea păcii sau că, din contră, auziseră că războiul izbucnise din nou. De o astfel de apărare s-a folosit și căpitanul englez Filip Boyte atunci când a fost arestat sub acuzația de piraterie în 1580. Boyte susținea că auzise că războiul cu Spania începuse și susținea că acționase ca un corsar și nu ca un pirat. Din păcate apărarea sa nu a fost suficient de puternică și a fost executat pentru piraterie la Wapping.

O altă problemă care a ridicat ample dezbateri în Anglia a fost cea legată de jurisdicția pe mare. Era marea un bun comun sau națiunile puteau deține părți din ea, putea o națiune să controleze o bucată din mare? Diferențele de ordin legal dintre domninon și jurisdicție au fost clar ilustrate de doi dintre cei mai celebri juriști specializați în drept international ai acelor timpuri; Alberto Gentili și Hugo Grotius, care ambii recunoșteau că de vreme ce oceanele și mările nu puteau fi ocupate, ele erau un bun la care oricine putea avea acces. Totuși, ei subliniau că în anumite situații, națiunile își puteau impune jurisdicția pentru a controla anumite porțiuni ale mării, cum ar fi coridoarele maritime sau zonele din imediata apropiere a țărmului. Remarca lui Gentili prin care condamna pirateria numindu-i pe pirați inamicii omenirii a fost contestată însă de regina Elisabeta I a Angliei care susținea că pirații (corsarii) erau purtători ai jurisdicției naționale. Existau numeroase întrebări rămase încă atunci făra răspuns, cum ar fi cele referitoare la gradul de extindere al apelor teritoariale, obligațiile națiunilor cu acces la mare și legătura dintre corsari și o națiune, în special în cazul corsarilor care obișnuiau să navigheze sub pavilionul unor diverse țări. Argumentul Elisabetei se refera la faptul că pirații (corsarii) englezi erau actori legali care extindeau jurisdicția engleză în oceanele în care navigau și, ca urmare a cetățeniei lor, puteau să fie condamnați sau legitimați doar de o curte de justiție engleză (chestiune care era însă strâns legată de timp, loc și armator, finanțator). Din acest punct de vedere, curțile engleze de justiție care tratau chestiunea capturilor de pe mare, puteau aduce beneficii imense coroanei engleze.

Pirateria rămânea însă o mare problemă mai ales în apele engleze, cu atât mai mult cu cât statul nu avea întotdeauna puterea și mijloacele necesare pentru a impune justiția și sancțiunile legale. Exista corupție printre oficialii Amiralității și magistrații locali și în multe cazuri cei acuzați de piraterie erau grațiați în schimbul unor sume de bani sau servicii. Trei cazuri importante exemplifică această practică. În 1570, John Callice a fost într-o primă instanța condamnat la moarte pentru piraterie după care a fost grațiat cu conditia să ajute la prinderea altor pirați. Astfel, John Callice a devenit un vânător de pirați pentru o scurtă perioadă însă s-a întors rapid la vechile practici și într-un final a fost condamnat si executat. În 1582, Lady Mary Killigrew a fost arestată și condamnată la moarte pentru piraterie dar a fost ulterior grațiată după ce fiul său a mituit mai mulți oficiali pentru eliberarea ei. Atât soțul ei cât și fiul ei au fost membri ai Parlamentului. În 1593, așa numita “Regină a piraților irlandezi”, Grace O.Malley a înaintat o petiție reginei Elisabeta I a Angliei cerând o întâlnire pentru a negocia eliberea fiului și a fratelui vitreg, capturați de englezi. Elisabeta a fost de acord cu eliberarea celor doi, cu condiția ca O’Malley să își concentreze acțiunile de piraterie împotriva navelor spaniole. Astfel, din pirat, O’Malley a ajuns corsar în slujba coroanei.

Situația corsarilor/piraților s-a schimbat sub domnia lui Iacob I al Angliei care a semnat, la Londra, în 1604, Tratatul de pace cu Spania. Tratatul punea capăt ostilităților dintre cele două state, indicând schimbările pe care Iacob I dorea să le aducă în politica externă a Angliei – dezvoltarea comerțului cu continentul european și pacea în Europa. Măsurile ale au condus însă la disponibilizarea unui mare număr de marinari care în schimb s-au întors către pirateria ilegală. În scrierile sale, John Smith observa că după moartea reginei Elisabeta și urcarea pe tronul Angliei a lui Iacob I, care de mic a domnit în pace cu toate națiunile, mulți războinici au rămas fără slujbă iar dintre aceștia, cei bogați s-au retras bucurându-se de averile acumulate, în timp ce cei săraci, care abia trăiau de pe o zi pe alta s-au întors spre piraterie.

Încă de la începutul domniei sale, Iacob I s-a referit la el ca Rex Pacificus, glorificând acest titlu. El a spus primului său parlament că printre numeroasele binecuvântări pe care dorește sa le aducă subiecților săi, pacea se află pe primul lor, iar aceasta era strâns legată de persoana sa. “Întotdeauna l-am slăvit pe Dumnezeu”, spunea el, și “am păstrat pacea și prietenia cu toți”. Iacob I adora să fie considerat un Solomon modern. Își doarea să fie pacificatorul Europei.

În anii în care s-a format în Scoția, Iacob I a dezvoltat o puternică antipatie față de bărbații războinici. Separat de mama sa la scurt timp după naștere, a crescut într-o lume măcinată de puternice conflicte politice. Viitorul rege s-a aflat mulți ani la mila celor în vârstă, a celor puternici și neîndurători care l-au folosit pentru a-și atinge propriile scopuri. Sfetnicii si prietenii săi au fost de multe izgoniți sau chiar uciși, de diferitele facțiuni care doreau să aibă controlul asupra tânărului moștenitor al tronului Scoției. Iacob I a fost batjocorit, amenințat și chiar răpit înainte să ajungă suficient de în vârstă și suficient de iscusit încât să preia controlul asupra lorzilor, miniștrilor și bisericii.

Având în vedere acest trecut, nu e de mirare că Iacob I a fost atât de timid încât mulți îl credeau un laș. Ca rege, Iacob I a arătat puțin respect pentru bărbații violenți și puternici, pentru războinici, dar mai ales pentru pirații pe care îi considera expresia supremă a violenței care punea în pericol ordinea așezată din societate. Cel mai celebru biograf al regelui, D.H. Willson a subliniat că nu a existat niciodată un rege care să urască mai mult pirateria și pirații. Pirații erau cei care păgubeau și intimidau subiecții coroanei, îi duceau în sclavie, prejudiciau comerțul si relațiile de prietenie dintre state. Acestea erau toate motive practice și îndreptățite pentru a-i condamna pe pirați, dar animozitatea lui Iacob I împotriva piraților se baza și pe fundamente filozofice. În timp ce militarii și corsarii acționau totuși în limitele unei societăți statale; pirații, pe de altă parte, sfidau autoritatea statului și pe toți conducătorii de drept ai statului.

De la începutul domniei, ura lui Iacob I împotriva piraților a fost foarte pronunțată. În 1603, când Ambasadorul Veneției i s-a plâns de unii pirați englezi și de Primul Lord al Amiralității, care închidea ochii la acțiunile acestora, Iacob I a izbucnit nervos, spunând: “Pentru Dumnezeu, îi voi spânzura pe pirații ăștia chiar cu mâinile mele și pe Lordul meu Amiral, împreună cu ei!” Dacă Primul Lord al Amiralitătii nu a atârnat în ștreang, mulți pirați au fost însă executați. În acest sens stau mărturie documentele curților de judecată ale Amiralității care atestă activitatea guvernamentală intensă împotriva pirateriei din acei ani. Pe 22 decembrie 1608, de exemplu, 19 pirați au fost spânzurați la docurile din Wapping, locul tradițional de execuție al piraților. Câțiva ani mai târziu, lui Iacob I îi plăcea să se laude Ambasadorului Spaniei că este cel mai mare inamic al piraților și că doar în cei câțiva ani ai domniei sale, în Anglia fuseseră executați mai mulți pirați decât în ultima sută de ani la un loc.

În primii ani, eforturile Coroanei au fost îndreptate spre reducerea pirateriei în apele engleze și a numărului de pirați englezi, principala sursă a problemelor. Toate prerogativele regale au fost angajate în lupta împotriva pirateriei. Au fost înființate comisii regale și au fost emise mai multe proclamații regale pentru a pune în aplicare legea și pentru a eficientiza întregul proces. Doar în prima decadă a regimului Stuart în Anglia au fost emise mai multe proclamații împotriva pirateriei. În 1603, Iacob a emis o proclamație cu privire la navele echipate pentru război pe mare. Trei luni mai târziu, a fost emisă o altă proclamație în care se dădeau instrucțiuni generale cu privire la modul în care trebuia reprimată pirateria și jaful pe mare. În 1604 a fost emisă o nouă proclamație pentru căutarea și prinderea anumitor pirați, iar pe 1 martie 1605, o proclamație pentru revocarea din serviciul marinei a marinarilor care operau în străinătate, îndreptată practic împotriva corsarilor aflați încă în slujba coroanei. Pe 8 iulie 1605 o nouă proclamație interzicea pirateriea îndreptată împotriva Spaniei și subiecților spanioli. Pe 13 iunie 1606 a fost emisă o altă proclamație de căutare și prindere a unor pirați iar pe 8 ianurie 1609, o proclamație împotrtriva piraților a fost promulgată.

Frustrarea lui Iacob în ceea ce privește pirateria devine tot mai vizibilă din 1608 încolo prin proclamațiile emise, care nu mai făceau nicio diferențeiere între corsari și pirați. Pirateria era pur și simplu o ofensă capitală care trebuia pedepsită prin spânzurare. În proclamația sa din 1609, pirateria era descrisă ca fiind comisă de persoane obscene și răuvoitoare, obișnuite să distrugă și să tâlhărească, insensibile și disperate după pericol. El adaugă în continuare că orice persoană care va fi prinsă pe mare sau în orice port că și-a însușit bunuri de orice natură sau valoare aparținând subiecților Majestății Sale, prietenilor sau aliaților săi, prin forță, va suporta pedeapsa cu moartea și confiscarea pământurilor și a bunurilor, în conformitate cu legea. În plus, proclamația nu condamna doar pirateria ci aducea lumii la cunoștință faptul că regele a aflat că mulți ofițeri și judecători ai amiralității sunt corupți, în special cei din apropierea celor Cinci Porturi și că nu va tolera un astfel de comportament.

Mai mult, indică nominal un pirat, capitanul John Ward. Profesorul de istorie Claire Jovitt subliniază faptul că încă de la începutul secolului al XVI-lea apăruse o nouă formă de piraterie, organizată în grup. Flote organizate de pirați, formate din 10 sau chiar mai multe nave, rămâneau în larg câteva luni pentru a cutreiera Atlanticul în căutarea unor prăzi. Jovitt arată ca până în 1609, aceste flote ajunseră să își numească la comandă “amirali” care avea în subordine chiar și o mie de oameni. În 1610, Primul Lord al Amiralitătii fusese autorizat să angajeze nave private care să  vâneze pirații, pentru ca marina regală și statul nu se puteau descurca. În 1612 pirateria ajunsese la un asemenea nivel încât Iacob I a fost nevoit să asigure aminstie pentru mai multi pirați englezi; 12 căpitani și echipajele lor de pirați au profitat de această amnistie generală. Barbara Fuchs notează și ea pe baza unui articol că atunci atunci când i s-a oferit inițial grațierea celebrului pirat Peter Easton, acesta a refuzat spunând că nu are nicio intenție să se supună ordinelor unui rege când, într-un fel, chiar el era un rege. Ca un “rege” al piraților, Easton comanda o flotă de 20 de nave. Totuși, deși a refuzat cele două oferte de grațiere ale lui Iacob I al Angliei, a acceptat oferta de azil a Ducelui de Savoy și și-a cumpărat titlul de Marchiz de Savoy. Patru ani mai târziu, un alt pirat notoriu, Henry Mainwaring, a acceptat oferta de grațiere de la Iacob I, iar în 1618 a fost chiar înnobilat cavaler, devenind unul dintre gentilomii de la curtea regelui. Cei mai mulți istorici consideră că acest lucru s-a datorat faptului că Iacob I l-a plăcut pe Mainwaring, plus că acesta nu a atacat niciodată nave engleze sau scoțiene. În plus, Mainwaring a ajutat la eradicarea piraterie prin sfaturile și recomandările sale. În general însă, Iacob I era împotriva pirateriei și împotriva grațierii celor acuzați de piraterie. John Ward a încercat să își negocieze grațierea între 1608 și 1609, oferind Coroanei 40 000£ însă datorită presiunii diplomatice făcute de Ambasadorul Veneției și datorită faptului că Ward era acuzat și de acte de piraterie împotriva unor nave englezești, a fost refuzat. Partenerul olandez al lui Ward, Dansiker a obținut grațierea, însă din partea regelui franței, Henric al IV și cu condiția de a deveni corsar de partea francezilor. Dansiker a continuat să atace nave spaniole și engleze.

Pe plan extern, încă din primul an al domniei sale, Iacob I a încercat să pună capăt conflictului care macina Țările de Jos iar în ultima parte a domniei sale a încercat să prevină, să limiteze și să pună capăt Războiului de treizeci de ani. În ceea ce privește pirateria, majoritatea măsurilor sale au fost îndreptate înspre prinderea și condamnarea piraților englezi și a celor care îi ajutau și finanțau. Cu toate încercările sale, Iacob I nu a reușit să oprească pirateria englezească. Mulți pirați și-au mutat bazele de operații (în Caraibe sau pe coasta africană). Iar epoca de aur a pirateriei încă nici nu începuse! Deși un pacificator auto-proclamat, el nu era un pacifist și în câteva ocazii în timpul domniei sale a recurs la forța militară, cum ar fi episodul din a doua jumătate a domnie, când a declarat război piraților din Algeria. Pirații din Nordul Africii au început sa atace și să prade nevele engleze. Fiind “turci”, deci nu doar pirați ci și eretici, ei au fost priviți cu multă asprime de Iacob I care și-a dat acordul si suportul pentru o expediție împotriva lor.

Surse:

Piracy and the English Government 1616–1642: Policy-Making under the Early Stuarts, by David D. Hebb, Routledge, 2016

Samantha Frénée, « Pirates and Gallows at Execution Dock : Nautical Justice in Early Modern England », Criminocorpus [Online], Les Fourches Patibulaires du Moyen Âge à l’Époque moderne. Approche interdisciplinaire, Communications, Online since 14 December 2015, connection on 13 March 2019. URL : http://journals.openedition.org/criminocorpus/3080

Textul original al proclamațieie By the King. A proclamation against pirats. England and Wales. Sovereign (1603-1625 : James I), James I, King of England, 1566-1625, [Imprinted at London: By the deputies of Robert Barker, printer to the Kings most excellent Maiestie, Anno Dom. 1608 [i.e. 1609], Ann Arbor, MI ; Oxford (UK) :: Text Creation Partnership, 2008-09 (EEBO-TCP Phase 1), Pirates — Early works to 1800, http://name.umdl.umich.edu/A69345.0001.001

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.

Lasă un gând: