În Republica Democratică Moldovenească(Basarabia), Sfatul Țării votează unirea cu România – începutul procesului de formare al României Mari

Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al Republicii Democratice Moldovenești votează unirea cu Regatul României. Au fost 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Cum s-a ajuns aici după ce acest teritoriu fusese cedat Rusiei în urma Tratatului de Pace de la Bucuresti din 1812, grație vicleanului negociator francez Gaspard Louis de Langeron, aflat în slujba Țarului? Odată cu debutul Revoluțiie rusești din februarie 1917 și cu dezintegrarea puterii politice din Imperiul Rus, pe fundalul anarhiei care a cuprins vastele teritorii, guvernatorul Guberniei Basarabiei demisionează, responsabilitătile sale fiind preluate în urma unui vot în octombrie, de către Ion Inculeț. Pe 2 decembrie 1917, Sfatul Țării din Basarabia își proclamă autonomia, intenționând initial să fie parte a viitoarei Rusii federale. În haosul generat de revoluție, Inculeț se vede nevoit să apeleze la armata pentru restabilirea ordinii. Primul căruia îi cere sprijin este generalul rus Scebarcev, comandant al armatei ruse de pe frontul românesc. Armata rusă este însă și ea într-o stare de anarhie, iar Scebarcev nu dispune de suficienți ostași disponibili pentru a răspunde pozitiv solicitării. Inculeț apelează la aliații români. Astfel, armata română intră în Basarabia ajungând pe 13 ianuarie 1918 în Chișinău. Bolșevicii care la auzul veștii înaintării armatei române puseseră o primă pe capetele conducătorilor guvernului Republicii sunt nevoiți să părăsească Basarabia. Pe 24 ianuarie 1918 se votează independența, rezultând astfel Republica Democratică Moldovenească, cu Daniel Ciugureanu în funcția de prim-ministru și Ion Inculeț în funcția de președinte al Republicii. Votul de unire din 27 martie 1918 este recunoscut prin Tratatul de la Paris din 1920 de către principalele puteri aliate, Franța și Regatul Unit. SUA refuză inițial să semneze tratatul pe motiv că Rusia nu este prezentă la conferință, iar Rusia Sovietică, care consideră întreaga chestiune o invazie militară românească, Italia și Japonia nu recunosc unirea.

Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice Moldovenești notează activitatea lui Inculeț astfel:

„La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Țării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei și să decidă soarta ei. Președinte al acestui parlament a fost ales în mod unanim Ion Inculeț. El întrunea toate calitățile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, și mai cu seamă extrem de răbdător. (…) Inculeț în toate împrejurările a dovedit un calm desăvârșit și sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit. Se apropia ziua cea mare – ziua Unirii – însă Inculeț se gândea la soarta țăranului. Adeseori spunea: „Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm și radical și reforma agrară, adică să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit om”.”

După Unire, Ion Inculeț a fost minsitru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937). Nu cu mult timp înainte de a înceta din viață la vârsta de 56 de ani în urm aunui atac de cord, Ion Inculeț, spunea:

„Basarabia a fost smulsă din din trupul Moldovei prin forță, cu călcarea oricărui drept și a oricărei dreptăți, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române în toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă. Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia țaristă – o sută de ani a durat cu dârzenie rezistența acestui minunat popor moldovean dintre Prut și Nistru pentru conservarea limbei, pentru păstrarea ființei naționale. Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conștiinței naționale. Și odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea Unirei cu toți românii.”

Astfel începe procesul de formare al României Mari, care după anexarea Cadrilaterului în 1913 și unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu Regatul României își va dubla aproape suprafață si populația, întregul popor român fiind cuprins între granițele unui singur stat.

Tratatul de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 obliga Austria să renunțe în favoarea României la toate drepturile asupra Bucovinei, Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 consfințea includerea teritoriului Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României iar Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 recunoștea oficial unirea Basarabiei cu România.