S-a nascut Serghei Vasilievici Rahmaninov, compozitor rus

Serghei Rahmaninov s-a nascut pe 1 aprilie 1873 in Novgorod, Rusiasi a decedat pe 28 martie 1943 in Beverly Hills, SUA.A fost un compozitor si pianist rus. Figura romantica prin excelenta (dupa unii, de un exacerbat romantism), Serghei Rachmaninov încheie acest tumultuos curent al Istoriei Muzicii, lasând posteritatii o muzica învaluitoare si pasionata, de multe ori cu efecte emotionale profunde asupra audientei. Poate ca nu întâmplator ultimul romantic a fost un rus. Spiritul nesfârsitelor stepe si paduri de mesteceni a dat ultimei parti a secolului 19 creatori remarcabili. Intrat adânc, parca într-o superba inertie, în secolul automatizarii, masinilor si cinismului, Rachmaninov avea sa încheie acest suflu gigantic, idealist si idealizant al muzicii ruse si universale în general. Daca pentru contemporanii sai, Rachmaninov era mai ales un mare pianist, cel mai mare, „pianistul secolului”, pentru noi, astazi, el este mai ales un foarte important compozitor, autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de concert dedicate pianului, instrumentul care i-a adus faima mondiala. „Omul care nu zâmbea niciodata” (porecla pe undeva nedreapta, datorata mai ales atitudinii din fotografiile sale) Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a nascut la 1 aprilie 1873 în localitatea Oneg, lânga orasul Semionov din gubernia Novgorod. Era al patrulea copil al familiei, venit pe lume dupa doua fete si un alt baiat. Tatal sau (Vasili Rachmaninov) era ofiter în rezerva, iar mama sa (Liuba Butakov), fiica de general. Este de la sine înteles ca baiatul era destinat unei cariere militare, dar toate planurile de viitor aveau sa se prabuseasca în urma aventurilor financiare (multe din ele facute prin aburii betiilor) ale tatalui sau care, dupa ce si-a ruinat familia, a dat bir cu fugitii, pierzându-se undeva, în vastele spatii ruse. Muzica facea parte din viata familiei Rachmaninov, atât tatal cât si bunicul sau cântând la pian. De asemenea, un var mai mare devenise pianist si dirijor cunoscut. La vârsta de sase ani, micutul Serghei începe primele lectii de pian la Sankt Petersburg cu Ana Orantzki, care, uimita de abilitatea elevului, îl recomanda Conservatorului din oras. În perioada începerii studiilor la Sankt Petersburg are loc abandonul familiei de catre tata si ruina. Liuba Rachmaninov va cere ajutorul lui Aleksandr Siloti – varul devenit cunoscut pianist si dirijor al vremii – care a intervenit prompt în ajutorul familiei si a insistat ca baiatul sa fie trimis la Moscova pentru a studia cu Nikolai Zverev, un eminent pedagog si om de cultura. Lui Zverev si disciplinei sale de fier îi datoram cu totii aparitia celui mai mare pianist al secolului 20. Lungile ore petrecute în compania cunoscutului profesor, câteodata dureros de severe, întotdeauna epuizante, l-au disciplinat pe acest tânar zbuciumat, înclinat mereu catre dezordine si pasivitate melancolica. În paralel cu studiile de pian urmate cu acest genial „zbir” al pianului, Rachmaninov a urmat si cursurile teoretice ale Conservatorului din Moscova – la clasele profesorilor Serghei Taneev si Anton Arensky – pe care îl absolva la 19 ani cu medalie de aur pentru opera într-un act Aleko (dupa poemul „Tiganii” de Puskin). În tinerete, firea pasionata a lui Rachmaninov nu a fost dublata de vointa si echilibrul care i-au definit maturitatea. Tânarul Serghei era adesea victima unor crize de depresie conditionate de succesul sau caderea unor compozitii, precum si de evolutia sau involutia relatiilor sale din viata particulara. Primul sau mare succes a avut loc în 1892 cu Preludiul în Do diez minor, lucrare care îl va aseza pe Rachmaninov în atentia publicului si criticilor. Preludiul avea sa-l bântuie pe muzician toata viata, fiind permanent solicitat de auditoriul salilor de concert. Dupa acest succes major urmeaza o perioada relativ linistita care se va curma brusc în 1897, odata cu catastrofala prima-auditie a Simfoniei No. 1. Lucrarea a fost prost cântata, iar criticii s-au repezit ca hienele asupra tânarului compozitor, deja cunoscut publicului (poate prea cunoscut si prea devreme, nu?) facând Simfonia praf si pulbere. (Ironia sortii face ca, dupa moartea muzicianului, majoritatea muzicologilor sa considere tocmai aceasta lucrare ca cea mai originala compozitie a lui Rachmaninov si – mai mult decât atât – ca cea mai importanta contributie a lui Rachmaninov la literatura simfonica!) Nefastul concert a fost dirijat de Aleksandr Glazunov – o figura importanta a muzicii ruse – despre care se spunea ca pur si simplu ar fi fost beat în seara cu pricina. Acest zvon, lansat probabil de cercul restrâns de prieteni al lui Rachmaninov, nu a avut priza si nu are suport material, desi ar fi fost foarte posibil ca lucrurile sa fi stat întocmai asa. Talentul si valoarea lui Glazunov erau dublate de o „sete” neostoita, care-l faceau sa tina sticla de bautura pitita în spatele scaunului chiar si în timpul predarii cursurilor la Conservator (dupa marturiile unor studenti, între care si Dmitri Shostakovici). Rachmaninov a retras lucrarea din circulatie si aceasta Simfonie nu avea sa mai fie cântata în decursul vietii autorului ei. serghei-rahmaninov_2.gifO nenorocire nu vine niciodata singura. În perioada nefastei premiere, tânarul Serghei trecea si prin chinurile unei dragoste neîmpartasite. Acesti doi factori, combinati cu firea predispusa la crize emotionale si caderi psihice l-au aruncat pe Rachmaninov într-o profunda depresie, paralizându-i întreaga activitate creatoare timp de trei ani. Cum timpul trecea, iar starea tânarului nu parea sa se îmbunatateasca, prietenii au hotarât sa-l duca la un specialist. Astfel a avut loc istorica întâlnire dintre Rachmaninov si Nikolai Dahl, un cunoscut psihiatru specializat în hipno-terapie. Potrivit propriilor marturii, în urma sedintelor de hipnoza, încrederea compozitorului în fortele sale a revenit spectaculos si, dupa trei ani de tacere, Rachmaninov creeaza în câteva saptamâni capodopera vietii sale: Concertul No. 2 pentru pian si orchestra. Lucrarea este dedicata psihiatrului si „salvatorului meu” Nikolai Dahl. Un alt factor care a contribuit la revenirea spectaculoasa a muzicianului a fost întâlnirea cu Lev Tolstoi, caruia Rachmaninov i-a cântat câteva dintre compozitiile sale. Marele scriitor a fost impresionat profund de muzica ascultata si i-a spus: „Oamenii au nevoie de o asemenea muzica. Scrie, dragul meu, scrie!” Întâlnirea cu doctorul Dahl a avut consecinte importante nu numai în planul profesional, dar si în cel particular: în aceasta perioada Rachmaninov se casatoreste cu verisoara sa, Natalie Satin. Prima Revolutie Rusa (1905) îl prinde pe Serghei ca dirijor al Bolshoi Teatr. Desi nu a fost implicat direct în aceasta miscare, Rachmaninov a simpatizat cu insurgentii, ceea ce l-a facut ca dupa înabusirea sângeroasa a acesteia sa se retraga prudent cu familia la Dresda, în Germania. Aici scrie alte trei lucrari importante: Simfonia a 2-a , poemul simfonic Insula Mortilor (1907) si Concertul No. 3 pentru pian si orchestra (1909). Acesta din urma a fost creat special pentru primul sau turneu în SUA, un debut pianistic rasunator ce a avut loc la 28 noiembrie 1909 în compania orchestrei simfonice din New York. Au urmat aparitii la fel de stralucitoare în postura de dirijor al noilor sale lucrari simfonice la Philadelphia si Chicago. În timpul acestui turneu i s-a facut oferta de a ramâne dirijor permanent al Orchestrei Simfonice din Boston, dar Rachmaninov a refuzat, preferând sa se reîntoarca în Rusia în februarie 1910. În momentul întoarcerii sale în Rusia, la Moscova se „limpezeau apele” în muzica rusa. Existau trei curente principale: primul era format din sustinatorii Grupului celor Cinci (Balakirev, Borodin, Cui, Mussorgski, Rimski-Korsakov); al doilea grup – mai conservator – era cel al urmasilor lui Ceaikovski; în sfârsit, o a treia grupare – mult mai restrânsa – era cea a sustinatorilor muzicii lui Aleksandr Skriabin. Rachmaninov a fost asimilat grupului mai conservator ce se considera urmasul lui Ceaikovski. Şi pe buna dreptate. Lirismul sau accentuat, lipsit de inovatii majore, facea ca muzica sa, desi scrisa în secolul 20, sa ramâna ferm ancorata în spiritualitatea si estetica secolului 19. Asa cum spuneam la început, Rachmaninov se dovedea a fi o perfecta si ultima întrupare a unei traditii reprezentate de Ceaikovski – un melodist de anvergura, patruns de suflul fierbinte si tumultuos al Romantismului. În anii petrecuti la Moscova, Rachmaninov scrie Simfonia corala Clopotele, bazata pe poemul omonim a lui Edgar Allan Poe, si depune o asidua activitate concertistica în postura de pianist si dirijor. Dupa Revolutia bolsevica din 1917, Rachmaninov paraseste definitiv Rusia, plecând într-un exil auto-impus mai întâi în Elvetia, apoi în SUA. Proprietatile familiei, câte mai ramasesera dupa aventurile tatalui denaturat, fusesera distruse de bolsevici. America va deveni caminul sau pentru tot restul vietii. Asadar, urmatorii 25 de ani aveau sa fie petrecuti într-un mediu de limba engleza, o limba care i-a ramas mereu inaccesibila, fiind incapabil s-o asimileze cum trebuie. De altfel, „the American way of life” îi era cu totul strain si, desi muzicianul va depune o bogata activitate concertistica si de înregistrari, el se va simti permanent un exilat, un strain. Va duce o viata izolata, înconjurat doar de familie si un grup restrâns de prieteni. Rusia si rusii îi lipseau profund, iar lipsa acestor coordonate din viata sa a avut un efect devastator asupra puterii sale creatoare. Într-adevar, lucrarile scrise pe continentul American sunt putine si irelevante, muzicianul dedicându-se aproape în întregime vietii de concert. Doua sunt totusi exceptiile: Simfonia a 3-a (sumbra si impregnata de spiritul si melosul slav) si Rapsodia pe o Tema de Paganini pentru pian si orchestra, lucrare la fel de cunoscuta azi ca si concertele pentru pian nr 2 si 3. O sectiune a acestei lucrari a facut furori în toata lumea, fiind folosita ca muzica pentru filmul Somewhere in Time, un mare succes de casa, pe care spectatorii romani si-l mai aduc aminte sub numele de Undeva, cândva (în rolurile principale: Jane Seymour si Christopher Reeve). Spre sfârsitul vietii, melancolia si dorul dupa meleagurile natale au devenit aproape insuportabile, astfel încât, într-un ultim gest disperat, Rachmaninov va comanda – contra unei sume enorme – un pui mesteacan din Rusia care-i va fi adus în SUA si plantat în curtea resedintei sale. Dorinta lui Rachmaninov a fost de a fi înmormântat la radacina acestui copac „de acasa”. Cu toate acestea, muzicianul a ramas activ pâna în ultimele sale clipe. În ciuda sanatatii sale din ce în ce mai fragile, Rachmaninov porneste în ultimul sau turneu prin America în iarna 1942-1943. Toate câstigurile acestui lung si epuizant sir de concerte sunt donate fondurilor destinate celor afectati de razboi. Dupa un concert la Knoxville, Tennessee, muzicianul cade la pat. Trist, mai însingurat ca niciodata (fiind, paradoxal, o celebritate) Serghei Rachmaninov – „omul care nu zâmbeste niciodata” – se va sfârsi în vila sa din Beverly Hills (California) la 28 Martie 1943. În departare, „acasa”, asediul Leningradului intrase în cel de-al doilea an…