Duelul la români [un material vizual]

Mihai Chiper culege date, în special din presa vremii, dar completează și alte încercări de statistică, în demersul său de a sistematiza și interpreta pentru prima oară datele referitoare la 1249 de afaceri de onoare încheiate cu 424 de dueluri între 1821 și 1940 în Țara Românească și Moldova (exclusiv Transilvania, Bucovina și Basarabia pâna la 1918).

Cu certitudine însă duelurile au fost cu mult mai numeroase. În special între 1859-1880, se observă tendința clară a presei de a se apleca doar asupra duelurilor mortale, soldate cu răni grave sau a celor cu implicații publice deosebite prin natura persoanelor implicate. Pe de altă parte nu trebuie neglijată nici discreția care însoțea multe afaceri de onoare care țineau de aspecte intim-familiare.

Dar câte dueluri au ajuns totuși la cunoștința publicului? Pornind de la cazurile despre care s-au găsit date, autorul estimează că doar în jur de 20% din totalul duelurilor produse au fost documentate în diferite surse scrise. Astfel, dacă știm de 424 de dueluri, ne putem gândi că sigur au fost peste 1500, iar dacă păstrăm această proiecție și asupra celor 1249 de afaceri de onoare documentate, putem estima numărul acestora la peste 5000 de cazuri. Mergând mai departe, având în vedere că o afacere de onoare presupunea minim 6 participanți (martori, medici, conducător al luptei, alți cunoscuți) am putea vorbi de 15 000 - 20 000 de participanți la astfel de chestiuni. De avut însă în vedere că o parte dintre cei implicați participă la mai multe dueluri, formând așa-numita "comunitate cavalerească" mai restrânsă.

Comparativ cu societățile occidentale, numărul afacerilor de onoare pare modest, însă după cum subliniază autorul, cifrele trebuie relaționate atât cu realitatea demografică și urbană, cât și cu istoria și tradiția obiceiului. Cu una dintre cele mai scăzute rate de urbanizare din Europa, baza de recrutare a amatorilor pentru astfel de chestiuni rămâne una redusă în condițiile în care afacerile de onoare reprezintă un fenomen exclusiv urban în România. Pe de altă parte, având în vedere faptul că duelul și conceptul occidental al afacerilor de onoare nu a existat în Principatele Române până în 1821, răspândirea pe care o cunoaște duelul în jumătate de secol este remarcabilă și, corelând și păstrând proporțiile amintite, caracterisiticile și dimensiunile societății românesți, cifrele menționate se apropie destul de mult de cele ale unor țări occidentale, putându-se găsi similitudini de comportament și frecvență a duelurilor între România, Franța și Italia.

Probabil că cel mai puțin onorabil mod de a încheia o "afacere de onoare" era așa-numitul "proces verbal de carență", adică descalificarea, caz în care martorii provocatorului publicau în presă, de obicei în spațiile plătite rezervate reclamelor, refuzul de a acorda satisfacție, pentru a-l elimini pe respectivul din cercul "oamenilor onorabili". Fiind un act destinat comunitații, avea atât o valoare simbolică, aceea de a semnaliza publicului "carența" de caracter a "lașului", cât și - dată fiind rata ridicată de refuz a "ieșirilor pe teren" - , una compensatorie prin umilirea și dojana moralizatoare publică. Un proces verbal de carență îți putea aduce excluderea din cercurile sociale și pierderea statutului.

În ceea ce privește "ieșirile pe teren", autorul evidentiază o caracteristică originală a duelului românesc: predilecția pentru pistol, o armă generatoare de mortalitate ridicată, preferată de germani. Și deși 14 din cele 17 cazuri de deces în duel se produc prin împușcare, bizareria românească e că cele mai multe dueluri cu pistolul se încheie fără consecințe. Alegerea pistolului satisface toate aparențele sociale, îndeplinește ritualul scenic impus de regulile onoarei, iar dueliștii evită ostentativ posibilitatea rănirii reciproce.

În ceea ce privește însă rănirile grave situația e fix pe dos: 39 de răni grave (amputări de membre, intervenții chirurgicale complicate, consecințe pe viață) și 116 răni ușoare (zgărieturi, sângerări fără importanță departe de organele vitale) sunt provocate de tăișul săbiilor, spadelor sau floretelor. O posibilă explicație ar putea fi alegerea armelor albe în special de către militarii care practică duelul în condiții mult mai dure și care rareori se opresc la prima picătură de sânge - au premier sang -, această formulă convenabilă specifică duelului civil francez, care se regăsește pe majoritatea zdrobitoare a proceselor verbale referitoare la condițiile luptei.

Trebuie însă subliniat faptul că în cazul în care afacerea de onoarea nu putea fi altfel aplanată decât printr-o ieșire în teren, rostul confruntării nu era răzbunarea, pedepsirea celui provocat la duel pentru o ofensă oarecare, așa cum greșit se crede, de cele mai multe ori. Rostul duelului nu era rănirea gravă sau fatală a adversarului ci "obținerea satisfacției" în urma unui ritual format din mai mulți pași obligatorii prin care cel insultat își reconfirma imaginea de sine și dreptul la respectul celorlați, demonstrând prin faptul că se angajau într-o provocare posibil fatală că onoarea le e la fel de prețioasă ca viața, sau poate chiar mai prețioasă. Și mai important, duelul salva respectul și credibilitatea publică a ambilor dueliști din moment ce ambii își vedeau moartea cu ochii și recunoșteau un alter-ego în adversar, în momentul limită. Duelul modern ca etapă a unei afaceri de onoare nu trebuie confundat cu duelul antic sau cu turnirurile sau duelurile judiciare din perioada medievală.

Fiecare membru al înaltei societăti era dator să-si apere onoarea - nu la furie și/sau printr-o încăierare haotică, ci prin deschiderea unei "afaceri de onoare", un ritual strict prevazut în regulamente denumite "coduri de onoare". Păstrarea strictă a ritualului e ceea ce diferențează duelul de alte tipuri de violență.

În ciuda imaginii romanțate a duelului, disputele amoroase rareori au reprezentat motivul unui duel. Dar și când l-au reprezentat... !

Mihai Chiper identifică 13 dispute amoroase din 1821 până în 1940, dintre care amintim aici duelul Pallady - Diamandy, celebru în epocă, când Pallady, îndrăgostit de Jeanne Ghika-Brigadier, soția diplomatului Constantin Diamandy, obține divorțul și căsătoria în urma unui duel cu pistolul în 1898. Lui Theodor Pallady, cunoscut nu doar pentru mânuirea penelului ci și a spadei, îi sunt atribuite mai multe dueluri. Acceptă arma aleasă și condițiile dictate de Diamandy pentru a-și câștiga iubita. Duel de exterminare cu pistolul. Dacă primul foc nu-și atinge ținta, adversarii trebuie să se aproprie unul de altul și să tragă fără comandă. Primul glonț îl ratează la câțiva milimetri pe Pallady care nu trage. Nu-l atinge nici al doilea și se abține să traga dintr-un sentiment de vinovăție că nu doar că rupe o căsnicie, dar adversarul său are și trei copii.

Câteva decenii mai devreme, Natalia, fiica domnitorului Grigore Al. Ghyka, flirtează nepermis de mult cu un ofițer austriac, contele von Stolberg, trezind gelozia soțului Costache Balș, prefectul poliției din Moldova. Ofensa devine rapid o afacere de onoare în care este implicată întreaga familie domnitoare extinsă, deși duelul era interzis în Moldova prin legislația lui Mihail Sturdza din 1842. Astfel, la 1 iunie 1855, la reuniunea de familie convocată de Constantin Ghyka, fiul cel mare al domnitorului, secretar de stat și membru al Sfatului Administrativ, și condusă chiar de ministrul justiției Răducanu R. Rosetti, se ia decizia rezolvării chestiunii pe calea armelor. Dueliștii și martorii lor se întâlnesc în Copou. Martorii lui Coscahe Balș sunt Lascăr Rosetti (fratele ministrului justiției) și Iancu Ghyca (al doilea fiu al domnitorului și fratele Nataliei), iar ai contelui von Stolberg sunt contele von Turkheim și prințul de Tour. Bun țintaș, contele von Stolberg îl nimerește pe Costache Balș direct în inimă. În urma tragediei, Natalia este trimisă pentru o perioadă la mănăstirea Agapia, contele von Stolberg este rechemat în Austria, iar cei care au asistat și încurajat grava încălcare a legilor deși ar fi fost de datoria lor să le aplice - Răducanu R. Rosetti, Lascăr Rosetii și Iancu Ghyka sunt demiși fără alte acuzații suplimentare.

O altă afacere de onoare cu un final de tragedie greacă e divorțul doctorului Anibal Teohari, boier din Romanați și întemeietorul balneologiei știintifice în Romania, creatorul școlii românești de balneologie și fiziologie, șeful clinicii terapeutice din Spitalul Brâncovenesc. Epuizat de certuri și sătul de căsnicia cu Olga care, mai tânără cu 12 ani, o ține doar în chefuri destrabălate la moșie deși suferă de tuberculoză, decide să îi ceară într-un final divorțul după ce află că are amant un locotenent colonel. Astfel, în ianuarie 1933, îi trimite martori ofițerului pe fostul său coleg de liceu generalul Henri Cohoski, fost ministru de război și pe generalul Constantin Dragu. Fără a dezvălui nimic dueliștilor și pentru a-l salva pe Teohari de moarte sigură în duelul cu ofițerul, martorii ambelor părți convin să folosească gloanțe oarbe. Duelul se desfășoară fără ca cineva să fie rănit. Nu se știu cum, dar în scurt timp doctorul Teohari află adevărul. Cu nervii la pământ, rușinat și dezonorat de un duel cu arme măsluite, se sinucide.

Trecând peste disputele amoroase pe viață și pe moarte, provocările la duel vin cel mai adesea de la ofensele întâmplătoare, de la gesturile și acțiunile insultătoare, acuzații sau cuvinte injurioase aruncate la nervi, trișare la masa de joc, calomniile din presă, rivalitățile politice, certurile - de cele mai multe ori - spontane, ofensele aduse la adresa familiei. În statistică nu sunt incluse și ofensele aduse poporului român, un motiv de duel des invocat în cele câteva cazuri studiate din Transilvania amintite în volum.

Cele mai active categorii implicate în afacerile de onoare sunt militarii, politicienii și ziariștii/publiciștii. Dintre aceștia, politicienii sunt cei care pretind satisfacție și sunt provocați în proporții egale. Însă în ciuda limbajului agresiv, duelurile dintre politicieni rareori se încheie tragic, deși nu puține sunt cât se poate de teatrale. După cum subliniază autorul, politicienii români nu au atât principii de disputat, cât adversități personale de reglat. Duelurile între politicieni se încheie de regulă rapid, la prima picătură de sânge iar în cazul duelului cu pistolul se iau suficiente precauții pentru a se evita rănile grave sau letale. Nu de puține ori, duelul se încheie prin tragerea a două focuri în aer, simpla prezență pe terenul de luptă fiind suficientă pentru evidențierea curajului și întărirea reputației de lider politic.

Jurnaliștii sunt, cum poate și era de așteptat, categoria cea mai provacată la duel în timp ce militarii pretind cel mai adesea acordarea satisfacției. Îndreptățite sau nu, provocările la duel adresate ziariștilor sunt tentative clare de blocare a unor informații de interes public. Presa devenine, nu de puține ori, o țintă predilectă a militarilor care în numele apărării onoarei personale vor ataca deseori libertatea de opinie. Pe de altă parte, frecvente sunt și duelurile între ziariști. Însă la fel ca în cazul politicienilor, ziariștii nu se remarcă prin dueluri letale, chiar dacă nu sunt feriți de ele. Spre deosebire de militarii care, în special în interiorul familiei lor, poartă cele mai dure dueluri. Efortul riguros al autorităților militare de birocratizare a acordării satisfacției prin înființarea consiliilor de onoare va deveni însă tot mai vizibil prin diminuarea numărului de afaceri de onoare în care sunt implicați militari. Începând cu 1914 ofițerii îsi pierd întâietatea în rândul categoriilor sociale care pretind satisfacție, locul lor fiind luat de politicieni. Iar în ultimul deceniu interbelic, ofițerii sunt concurați puternic de avocați de avocați.

Dar nici celelalte categorii socioprofesionale nu se țin departe de duel: găsim avocați, medici, dar și comercianți, pictori și arhitecți implicați în afaceri de onoare. De altfel, la începutul secolului XX, avocații și medicii ajung să îi concureze pe politicieni în afacerile de onoare, semn al apariției unei noi categorii sociale înstărite - profesiile liberale -, și care pretinde respect. În perioada interbelică, avocații ajung să depășească ziariștii în afacerile de onoare. Mediul universitar e singurul care reușește să pastreze o oarecare distanță în chestiunea afacerilor de onoare.

După cum se poate vedea din ultimul grafic* al acestui articol, "duelul la români" nu este un drept sau un monopol al unei clase care să fie râvnit de alte categorii sociale ci, după cum remarcă autorul:

Afacerile de onoare românești sunt de la început un fenomen democratic și egalitarist, multipolar și aglutinant. Foarte puține provocări, 2%, sunt refuzate pe motiv de "lipsă de respectabilitate" sau de origine socială care "nu merită satisfacție". Prințul Geroge Bibescu provoacă jurnaliști obscuri, micii proprietari se bucură de atenția unor figuri importante ale vieții politice. În același timp, remarcăm frecvența apariției unor reprezentanți ai familiilor vechi boierești, de neam sau împământănite, reconvertiți în alte roluri sociale, îmbrățișând cariera militară, politica sau profesiile liberale. Un număr semnificativ dintre dueliști, 10-15%, în funcție de deceniul de referință, au nume aparținând unor genealogii sonore până în anul 1859. Puțini fac uz de calitatea de "prinț".

^{*Graficul cuprinde o selecție de dueluri menționate de Mihai Chiper în “Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români”. S-au luat în considerare pentru acest grafic doar duelurile pentru care sunt menționate anul și arma aleasă pentru luptă precum și dueluri din Transilvania și Bucovina, pentru a vizualiza mai ușor larga paletă socioprofesională implicată în aceste afaceri. Acolo unde a fost posibil, fără a deranja foarte mult ordinea cronologică, s-a încercat scoaterea în evidență a unora dintre cei mai experimentați dueliști din istoria noastră. E important însă să se țină cont de faptul că unii dintre cei menționați - de exemplu, generalul  Gheorghe (Zizi) Cantacuzino - au purtat în realitate mai multe dueluri decât cele expuse în graficul de mai jos.}  

Nu pot decât să sper că autorul va reveni asupra capitolelor referitoare la duelurile din Bucovina și mai ales cele din Transilvania, asupra cărora s-a aplecat mai puțin, subiectul rămânând deschis și altor cercetători. De altfel, și pentru acest volum se impune o reeditare de vreme ce e tot mai greu de găsit prin librării!

Cât despre motivele bune sau rele, și cauzele fericite sau triste, care au condus la dispariția instituției duelului, vă invit să citiți cartea pentru a vă formula propria opinie.

∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼

Sursa datelor și recomandarea noastră de lectură:

Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români*, Editura Humanitas, București, 2016

^{*link de marketing afiliat}