Soarele rasare la 
Este 
Dunkirk. O abordare cronologică însoțită de imagini de arhivă
Pe crestele albe al Doverului se află un impresionant castel a cărui istorie începe încă înainte de victoria lui William Cuceritorul. Din 1066 și până 1958 garnizoane gata oricând să facă față unui nou asediu au fost staționate aici. Începând cu 1740 castelul suferă căteva transformări fiind adaptat pentru războiul de artilerie. Ceva mai târziu, cănd Anglia se confruntă cu amenințarea Franței și a invaziei lui Napoleon, se realizează adăugiri și mai spectaculoase pentru apărare. Pentru a mări capacitatea de găzduire a unui număr cât mai mare de trupe, o rețea de tuneluri este săpată în faleza stâncoasă. Până în 1905, progresele tehnologice au făcut posibil ca artileria de coastă din jurul portului să fie controlată de la un post central de comandă, construit pe marginea stâncii, și permitând astfel Amiralității să plaseze o stație de alarmă în acest punct, controlând astfel cu ușurință operațiunile Marinei Regale la orice intrare sau ieșire din port.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, întreaga rețea de tuneluri construite pentru a preîntâmpina o invazie a lui Napoleon, își va aduce o contribuție majoră în istoria Marii Britanii. Începând cu 1939, când norii războiului s-au strâns asupra Europei, adâncul pământului a adăpostit centrul de comandă al operațiunilor navale din Canalul Mânecii. De aici, în mai 1940, Viceamiralul Bertram Ramsay va organiza extraordinara evacuare a Forțelor Expediționare Britanice de la Dunkirk, iar 4 ani mai târziu va organiza forțele navale pentru debarcarea în Normandia.
Ceva mai târziu, în timpul Războiului Rece, rețeaua de tuneluri a fost transformată într-o locație secretă a unuia dintre sediile regionale de guvernare, al cărui rol era acela de organiza viața ulterioară în cazul unui atac nuclear. Între 26 mai și 4 iunie 1940, file de o importanța majoră în istorie și în desfășurarea celui de al Doilea Război Mondial se vor scrie aici; o situație extraordinară în care oameni blocați în tuneluri subterane, organizează ceea ce se întâmplă deasupra Canalului și dincolo, pe continent, și, deși nu sunt în mijlocul acțiunii, fac parte din aceasta.
Încă de la începutul lunii mai, veștile care veneau din Franța, nu prevesteau nimic bun. Fără a anunța partenerii fracezi, Amiralitatea britanică își mobiliza deja flota pentru retragerea trupelor de pe continent. Din data de 19 mai, o evacuare pe mare pare a fi iminentă.
Încă din ziua de 14 mai 1940, BBC face următorul anunț:
“Amiralitatea a emis un Ordin prin care solicită tuturor proprietarilor de ambarcațiuni de agrement autopropulsate și cu lungime între 30 și 100 de picioare să trimită toate detaliile către Amiralitate în decurs de 14 zile, începând cu data de astăzi, dacă nu au fost deja oferite spre evidentă sau rechiziționate.”
Într-unul dintre tuneluri, în camera dinamului de unde se genera energia electrică, se afla centrul de control al operațiunilor defensive în Canalul Mânecii, conduse de Viceamiralul Ramsay și apropiații săi, care plănuiesc retragerea și evacuarea, organizează navele militare și estimează urmările. În urma ofensivei germane, trupele britanice au fost separate de armata franceză, în orasul port Dunkirk. Comandantul Forțelor Expediționare britanice, generalul Gort decide retragerea și evacuarea trupelor sale pe 25 mai. Winston Churchill este ținut la curent cu situația, iar pe 26 mai se dă ordinul pentru demararea Operațiunii Dynamo.
Planul inițial, spre oroarea tuturor, presupune retragerea a cel mult 45 000 de oameni în două zile. Britanicii sunt convinși că germanii vor reuși blocarea totală a portului din Dunkirk în cel mai scurt timp. Un aer de disperare se simte în tuneluri și deasupra. Mai multe slujbe au fost organizate în biserici și sinagogi, regele George al VI-lea participând la o slujbă specială oficiată la Westminster. Deși s-a dorit inițial să se ascundă față de populație gravitatea situației din Franța, toate aceste slujbe nu au făcut decât să sporească convingerea populației că situația de dincolo de canal e mai mult decât disperată. Se reușește evacuarea a aproximativ 28 000 de oameni. Mare parte din Prima Armată Franceză, rămasă în Lille a organizat însă o lungă linie de rezistență, amânând înaintarea trupelor germane spre Dunkirk. Acest lucru permite retragerea spre Dunkirk a încă 70 000 de oameni.
Un crucișător, 8 distrugătoare și 26 de ambarcațiuni sunt trimise spre Dunkirk pentru a continua evacuarea. Între timp, oficiali ai amiralității rechiziționează ambarcațiuni mici, capabile sa se apropie cât mai mult de plajă, pentru a prelua oamenii și a-i transfera mai apoi pe navele Marinei Regale. Mulți propietari de mici ambarcațiuni răspund chemării și din toate porturile Marii Britanii, o flotilă de aproximativ 700 de mici ambarcațiuni se pregătește să pornească spre Dunkirk.
Luftwaffe bombardează puternic orașul și instalațiile de andocare din Dunkirk. Alimentarea cu apă a fost sistată iar incendiile nu au mai putut fi stinse. Mare parte din soldații aliați sunt bombardați pe plajă și se simt abandonați de către RAF. Regele Leopold al III-lea al Belgiei decide să capituleze făra a se consulta în prealabil cu aliații. 16 escadroane RAF întâmpină Luftwaffe deasupra apelor Canalului Mânecii.
© IWM (C 1722)
“Destul de devreme într-o dimineată, am auzit un zgomot ciudat și m-am uitat afară. Întregul port(Dover) părea să fie plin de bărci mici, cu distrugătoare care se mișcau în jurul lor dând instrucțiuni. La scurt timp, au plecat. A fost o priveliște uimitoare.” – Richard Sheen, pândar la Castelul Dover.
Una dintre cele mai spectuloase evacuări din istorie abia acum începea. Din adâncimea tunelurilor, Sheen, pe atunci în vârstă de 21 de ani, lucrează în schimburi de 8 ore. Este militar din artileria antiaeriană, însărcinat cu supravegherea spațiului aerian. Ceea ce vede de la postul său este portul, direct dedesubt, iar la orizont Franța, la 20 de mile depărtare.
Aproximativ 18 000 de soldați evacuați ajung acasă. Aviația germana țintește cu predilecție navele-spital și distrugătoarele britanice. Se intensifică luptele aeriene.
Aproape întreg contingentul Forțelor Expediționare Britanice a reușit să se retragă într-o pungă de rezistență de-a lungul frontierei franco-belgiene, care se întindea de la Dunkirk până la Poperinge. Leopold al III-lea al Belgiei capitulează iar armata belgiană lasă în aceste condiții o largă zonă descoperită.
Bătălia aeriană deasupra Dunkirkului și a Canalalui se intensifică pe 29 mai cănd cerul se dovedește senin și prielnic pentru zboruri. Decolând din bazele aeriene din Kent și Essex, RAF se luptă cu disperare pentru a face față Luftwaffe și pentru a împiedica o acaparare totală a spațiului aerian de către aceștia. Cu toate acestea pagubele nu pot fi împiedicate, pierderile înregistrate pe mare crescând tot mai mult. Distrugătoarele britanice și franceze au fost ținta predilectă a aviației germane, alături de navele spital, motiv pentru care Amiralitatea britanică ia decizia de a retrage cele mai noi și moderne 8 distrugătoare. Decizia va fi însă anulată a doua zi. A fost însă suficient ca prin pierderea temporară a acestor vase rapide, capacitatea efortului de evacuare să fie mult îngreunată, cu atât mai mult cu cât și mai multe trupe ajunseră să se retraga pe plajă. Situația va fi însă salvată de mica flotilă civilă, formată în mare parte din echipaje civile sau din personal al Marinei Regale Britanice.
Evacuările au decurs cu succes și datorită vremii care a fost nefavorabilă operațiunilor aeriene pe 30 mai. În aceeași zi Churchill este anunțat că toate diviziile britanice se aflau în spatele liniilor defensive, împreună cu mai mult de jumătate din Prima Armată Franceză. Perimetrul era asigurat de o serie de canale, dintre care multe dintre ele au fost inundate, o zonă mlăștinoasă care a împiedicat înaintarea tancurilor germane. Docurile și portul fiind inaccesibile datorită bombardamentelor grele, Căpitanul William Tennant(ulterior avansat la gradul de Amiral), hotăraște evacuarea direct de pe plajă. Procesul se dovedește însă prea lent, așa că oamenii sunt redirecționați a fi evacuați și de pe două diguri lungi de piatră și beton, unul la vest și unul la est.
Încă aproape 48 000 de militari sunt evacuați. Primii 6.000 de soldați francezi sunt evacuați alături de 120.000 de britanici din Dunkirk pe 30 mai. Richard Sheen, își petrece parte din orele de serviciu și în port, ajutând la îndrumarea evacuaților spre mijloacele de transport aflate la dispoziție.
“Am auzit că Churchill se temea ca dacă germanii nu i-au prins la Dunkirk, îi vor prinde la Dover. Deci, de îndată ce debarcau, erau suiți în tren și trimiși departe.”
Peste 150 000 de soldați aliați(dintre care aproximativ 15 000 francezi) ajung cu bine în Marea Britanie. La Lille, cei 50 000 de soldați francezi au reușit să țină piept armatei germane mai multe zile au fost nevoiți să capituleze. Generalul Gort a fost evacuat pe 31 mai alături de alți 68 000 de oameni. La comanda ariergărzii a rămas Generalul-maiorul Alexander Harold.
În dimineața zilei de 1 iunie, vremea s-a dovedit bună pentru zbor, spre deosebire de 30 și 31 mai, când vremea nefavorabilă a împiedicat operațiunile aeriene. Alți 64.429 soldați sunt scoși pe 1 iunie, înainte ca atacurile aeriene din ce în ce mai puternice să împiedice evacuarea. Ariergarda britanică, formata din aproximativ 4 000 de soldați este și ea evacuată în noaptea de 2 pe 3 iunie, ajungând cu bine în Anglia. Deși Churchill făgăduise francezilor, că britanicii le vor asigura retragerea, pe teren, francezii au ținut linia în timp ce ultimii soldați britanici au fost evacuați. Francezii reușesc să pătreze poziția până pe 2 iunie, când ultimele unităti britanice sunt evacuate, după care se prăbușesc încet. Pe 3 iunie, germanii sunt la câteva mile distanță de ultimele linii franceze.
La ora 10:50, Ramsay este anunțat de Căpitanul William Tennant că “Operațiunea s-a încheiat. Revenim la Dover.” Anunțul îi este comunicat lui Churchill care insistă că operațiunea nu este încheiată până ce nu sunt evacuați și toți francezii care mai pot fi scăpați. Astfel, la insistențele lui Churchill, Marina Regală se întoarce spre Dunkirk, încercând să evacueze cât mai mult posibil din ariergarda franceză. În noaptea din 3 – 4 iunie a avut loc ultima evacuare. Peste 26.000 de soldați francezi aunt salvați, dar între 30.000 și 40.000 de soldați francezi au fost lăsați în urmă, nevoiți să se predea germanilor.
Rezistența disperată a forțelor aliate, în special a celei de-a 12-a divizii franceze motorizate de infanterie de la Fort des Dunes, a cumpărat timp pentru evacuarea celei mai mari părți a trupelor. Wehrmachtul a capturat aproximativ 35.000 de soldați, aproape toți francezi. Acești bărbați protejaseră evacuarea până în ultima clipă și nu aveau cum să se îmbarce. Au fost luați prizonieri în dimineața zilei de 4 iunie pe plaja din Malo-les-Bains. Steagul acestui regiment a fost ars, astfel încât să nu cadă în mâinile dușmanului. La ora 10:20, pe 4 iunie, germanii au ridicat svastica deasupra docurilor din Dunkirk. Astfel, se pune capăt practic primei faze a Bătăliei pentru Franța.
În total s-a reușit evacuarea cu succes a 338 226 de soldați aliați, dintre care 215 000 soldați ai Corpului Expediționar Britanic, aproximativ 120 000 soldați francezi, dar și soldați belgieni și polonezi, precum și câțiva civili. Pentru fiecare 7 oameni salvați, unul a fost lăsat în urmă. În ceea ce privește defalcarea numărului de soldați salvați în timpul operațiunii Dynamo, există mai multe înregistrări contradictorii. Următorul tabel oferă o statistică rezonabilă, extrasă din înregistrările admiralității. În ultimele trei zile ale operațiunii, numărul înregistrat este mai mic, deoarece evacuarea trupelor pe timp de zi a fost suspendată. Aproximativ o treime din trupe au fost salvate direct de pe plajă, datorită aportului ambarcațiunilor civile, restul evacuării realizăndu-se de pe cele două diguri din beton din Dunkirk, de la est și vest. Cheia evacuării a reprezentat-o digul din est, de unde aproape două treimi din cei salvați au fost preluați la bordul distrugătoarelor Marinei Regale, navelor de transport maritim de mari dimensiuni și feriboturilor.
În ceea ce privește trupele franceze evacuate, acestea au fost transportate în special în porturile din sud-vestul Angliei, iar de acolo au fost din nou expediate pe coasta de vest a Franței pentru a continua lupta. Având în vedere eforturile depuse pentru salvarea lor, faptul că marea lor majoritate au pierit în cele 3-4 săptămâni care au urmat reprezinta o adevărată tragedie.
Retragerea și evacuarea s-a încercat a fi blocată atât la sol, cât și în aer și apă. Aviația germană a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a împiedica evacuarea. 1882 de bombardiere și 1997 de avioane de luptă au transformat cerul în iad. Aviația germana a eșuat, dar a reușit să provoace multe pierderi în rândul Aliaților. Forțele Aeriene Regale Britanice au pierdut 60 de piloți de luptă valoroși(de reținut ca pierderea piloților însemna o pierdere cu mult mai mare decât pierderea unor avioane de luptă; pentru antrenarea unui pilot bun de luptă, erau nevoie pâna la 2 ani de pregătire) și 106 avioane, Marina Regală a pierdut 29 din 40 de distrugătoare, care au fost scufundate sau grav avariate. Din flotila civilă de 700 “Little Ships”, peste 100 nu s-au mai întors acasă. În plus, retragerea efectuându-se haotic, mare parte din dotările militare au fost abandonate. Aproximativ 2.472 de tunuri, 20.000 de motociclete și aproape 65.000 de alte vehicule, 377.000 de tone de provizii, peste 68.000 tone de muniție și 147.000 tone de combustibil au fost abandonate. Aproape toate cele 445 de tancuri britanice care fuseseră trimise în Franța cu BEF au fost abandonate. La nivelul forțelor aliate, dintr-un total de 861 de nave implicate în luptă, 243 au fost scufundate și/sau avariate.
Evacuarea cu succes a crescut moralul britanic însă a lăsat armata franceză singură în fața asaltului german. Reușita evacuarii a fost prezentată de presa britanică drept un “miracol” în special pentru a ridica moralul populației. Însă adevărul este că mai multe elemente au contribuit la acest “miracol”. În primul rând, marea a fost “miraculos” de calmă pe durata întregii operațiuni de salvare. Apoi, dacă ne gândim că așteptările inițiale făceau referire la cel mult 45 000 de oameni salvați, rezultatul final poate fi într-adevăr catalogat drept un “miracol”. Desigur, nu trebuie trecute cu vederea nici erorile de strategie dar și aroganța armatei germane. Sacrificiul Primei Armate Franceze a fost și el decisiv. Însă calmul apelor și rezistența asigurata pe pământ de francezi ar fi fost lipsită de rezultate fără aportul de necontestat al Aviației Regale Britanice. La fel, flotila civilă a crescut considerabil numărul celor salvați.
După cum însuși Churchill recunoaște în celebrul său discurs din 4 iunie 1940, campania din Franța și Belgia susținută de Forțele Expeditionare Britanice a reprezentat un “dezastru militar de dimenisuni colosale” pentru armata britanică, căci “războaiele nu sunt câștigate de evacuări“. Însă în fața acestui dezastru, singura perspectivă era una teribilă, aceea a forțelor armate britanice, care ar putea fi nevoite să lupte împotriva germanilor pe pământ propriu. Prin urmare orice viață salvată era o șansă în plus pentru asigurarea defensivei. Evacuarea de la Dunkirk, oricât de rușionasă ar fi fost, a permis Marii Britanii să rămână în joc și chiar să îl câștige într-un final.
“Vom merge până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta în aer cu tot mai multă încredere şi forţă, ne vom apăra Insula, oricare ar fi preţul. Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpuri şi pe străzi, dar nu ne vom preda niciodată.” – Winston Churchill
Întreaga populație britanică, s-a galvanizat sub Winston Churchill, dedicându-se în întregime războiului. A făcut acest lucru nu doar eficient, ci, poate, surprinzător, cu încredere totală într-o eventuală victorie. S-a născut “Spiritul Dunkirk”, care reflectă o națiune unită, cer luptă aparent împotriva imposibilului, pentru a contracara ambițiile lui Hitler. Un adevărat “miracol” având în vedere situația deplorabilă în care se afla armata britanică și chiar și marina și aviația după campania eșuată din Franța. În plus, dramatica operațiune de salvare a adus Marii Britanii și simpatia Americii.
Inițial, și chiar și mult timp după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, Franța a privit retragerea de la Dunkirk a Forțelor Expediționare Britanice drept o trădare. A fost nevoie de mulți ani pentru ca această rană sa se vindece și majoritatea istoricilor francezi să concludă că această evacuare a fost cu adevărat necesără pentru câștigarea războiului de către aliați. În ceea ce privește îl privește pe Hitler și Germania, acesta a considerat evacuarea de la Dunkirk drept “cea mai măreața victorie germană din toate timpurile“, fiind convins că Marea Britanie era acum îngenunchiată și dornică să negocieze pacea în termenii dictați de Germania. S-a înșelat amarnic.
[Notă]Există istorici care susțin că evacuarea a fost posibilă pentru că Hitler ar fi permis-o, dorindu-și o alianță cu Marea Britanie împotriva rușilor. Aversiunea lui Churchill pentru comuniști era cunoscută și cu siguranță Germania ar fi preferat un aliat și nu un dușman. Ordinele pe care le-a dat Hitler sunt într-o oarecare măsură contradictorii însă, în prezent, mare parte a istoricilor, înclină totuși să creadă că Hitler a fost doar prost consiliat. În special de către Hermann Göring, comandant al Luftwaffe, care ar fi dorit sa demonstreze superioritatea forțelor sale în fața RAF. În orice caz, chestiunea este înca aprig discutată.
La Dunkirk a fost ridicat un monument din marmură după război.
„Pentru glorioasa memorie a piloților, marinarilor și soldaților armatelor franceză și aliate care s-au sacrificat în bătălia de la Dunkirk din mai-iunie 1940”.
Termenul „spiritul Dunkirkului” a fost folosit în timpul războiului și în deceniile care au urmat pentru a desemna solidaritatea britanicilor în timpuri de restriște.
Referințe:
Ilustrarea evenimentelor atât de dramatice care au avut loc în timpul Operațiunii Dynamo ar fi fost imposibilă fără imaginile puse la dispoziție publicului de către Imperial War Museums.
Pentru și mai multe imagini, accesați linkul – http://www.iwm.org.uk/collections/search?query=Dunkirk+1940&items_per_page=10
Alte informații și imagini au fost preluate și traduse din următoarele surse:
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_France#BEF_and_the_Channel_ports
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Dunkirk_evacuation
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Dunkirk
[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Little_Ships_of_Dunkirk
[5] http://www.adls.org.uk/t1/
[6] https://en.wikipedia.org/wiki/Bertram_Ramsay
[7] https://www.britannica.com/event/Dunkirk-evacuation
[8] http://www.adls.org.uk/t1/
[10] https://www.secondworldwarhistory.com/rescue-at-dunkirk.asp
[11] http://www.english-heritage.org.uk/visit/places/dover-castle/history-and-stories/