Este semnată convenția militară de armistițiu de la Belgrad dintre țările aliate câștigătoare în Primul Război Mondial și Ungaria și este stabilită o primă linie de demarcație între Ungaria și Transilvania și Slovacia

După o săptămână de negocieri și la zece după ce Austro-Ungaria a semnat armistițiul cu Antanta și Regatul Italiei în Villa Giusti de lângă Padova, Ungaria în calitate de stat succesor al Austro-Ungariei, reprezentată de guvernul ungar al contelui Mihaly Karoly, instaurat după Revoluția Crizantemelor, negociază separat și încheie un acord propriu cu Antanta pe 13 noiembrie 1918, la Belgrad. Cu trupele Aliaților aflate la granițele sale și cu trupele armatele statelor succesoare ale Austro-Ungariei înaintând dincolo de granițele ungare, guvernul maghiar a urmărit păstrarea integrității teritoriale a propriului stat. Deasemenea guvernul maghiar dorea și sprijin pentru noul guvern socialist și recunoașterea diplomatică a noului stat, sistarea blocadei asupra livrărilor de cărbune și eventuale trupe de ocupație care să nu sârbe, cehe sau române. Aliații pe de altă parte se gândeau la posibilitatea de a ataca Imperiul German de pe teritoriul austriac. Francezii își doreau să preia controlul asupra căilor fluviale și a căilor ferate, precum și să protejeze aliatul sârb. Aliații și în special Franța au considerat că delegația maghiară condusă de Bela Linder reprezintă exclusiv poporul mahiar, și nu și pe celelalte naționalități din Ungaria, tratamentul asigurat fiind acela al unei țări învinse și care fiind de aceeași parte cu Germania, urma să împartă în mod egal responsabilitatea și consecințele războiului.

Convenția militară de armistițiu de la Belgrad a condus la trasarea unei linii de demarcație militară în interiorul teritoriului maghiar, între trupele aliate și cele maghiare care trebuiau să se retragă la nord de ea. Guvernul maghiar a considerat însă că linia de demercație va rămâne în vigoare doar până la negocierea tratatului de pace și că Budapesta va rămâne în continuare autoritatea legală pentru toate părțile țării, inclusiv a părților aflate dincolo de linia de demarcație, Aliații urmând să nu se amestece în administrarea internă a statului. Sub conducerea locotenent-colonelului Fernand Vix este creata o Misiune Aliata la Budapesta cu scopul de supraveghere. Convenția va scoate însă în evidență conflictele dintre statele succesoare și Ungaria, dintre Ragtul României și Regatul Serbiei, deoarece linia de demarcație stabilită satisfăcea doar revendicările naționale sârbe dar nu și cele le Regatului României conform drepturilor recunoscute de Aliați românilor în 1916. Mai mult, organelor nationale românești și cehoslovace le-a fost mult îngreunată exercitarea autorității datorită faptului că administrația din teritoriul evacuat urma să ramâna sub controlul guvernului ungar de la Budapesta.

Astfel, considerând că solicitările le-au fost nesocotite și pe fondul slăbiciunii militare a Ungariei, statele din jur ingnoră convenția de Belgrad, făcând demersuri diplomatice, politice și militare pentru extinderea controlului asupra teritoriilor revendicate în baza principiilor lui Wilson. Linia de demarcație nu a fost respectată iar puterile occidentale au fost puse în fața faptului împlinit, convenția militară de la Belgrad capătând astfel un statut provizoriu și fiind trasate noi demarcații: pe 22 decembrie 1918, prin anexa Beneš-Foch zona slovacă a fost inclusă teritoriului ocupat de trupele aliate, acceptată de către guvernul maghiar și pe 26 februarie 1919, când Conferința de la Versailles a trasat o nouă linie de demarcație ungară-română aflată mai la vest, neacceptată de guvernul maghiar.

Confruntându-se nu doar cu dezmembrări teritoriale dar și cu haos economic, cu trupe române care avansează pe teren, cabinetul Károlyi demisionează în martie 1919, orientarea spre bolșevism devine tot mai pronunțată și este proclamată Republica Sovietică Ungară, care caută să colaboreze militar cu Rusia bolsevică, considerându-se în scurt timp în star de război cu Cehoslovacia și România.

Deci, după Convenția militară de la Belgrad, între anii 1918-1919 în Transilvania au fost stabilite mai multe linii de demarcație cu rol de delimitare a zonei de contact dintre trupele Antantei căștigătoare în Primul Război Mondial și cele ale Ungariei învinse. stat succesor al Imperiului Austro-Ungar. Rolul liniei a fost unul strict militar, de separare geografica provizorie, urmând ca linia politică definitivă de demarcație (frontiera) să fie fixată prin tratativele de pace ulterioare.

Evoluția liniei de demarcație între trupele ungare și cele române a consemnat 4 aliniamente succesive, deplasate progresiv spre vest. Contextul a fost reprezentat de obiectivele postbelice fundamental antagonice ale politicilor taberelor maghiară și română, anume menținerea integrării teritoriale a Ungariei și, în mod deosebit, păstrarea Transilvaniei – de partea maghiară (cel puțin până la momentul unor decizii teritoriale ferme ale Conferinței de Pace), respectiv preluarea puterii statale în Transilvania și maximalizarea gradului de ocupare militară a teritoriului, cu sprijinul Misiunii Franceze conduse de generalul Berthelot, pentru a asigura succesul solicitărilor teritoriale – de partea română.

Prin urmare, primul aliniament a fost stabilit prin Convenția miliatră de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, pe aliniamentul cursul superior al Someșului (Someșul Mare) – Reghin – Bistrița – Târgu Mureș – cursul Mureșului până la vărsarea în Tisa („Linia Diaz”) – ocupat la 15 decembrie 1918.

Mai puternică militar în acel moment și mai agresivă, ca urmare a unor tratative duse cu sprijinul generalului francez Berthelot România și-a deplasat trupele până la aliniamentul Baia-Mare – Dej – Cluj – Deva, ocupându-l deja pe data de 24 decembrie 1918. Noul aliniament va fi confirmat post-factum la 31 decembrie.

Forțele armate române au continuat să preseze încet înainte și, ca urmare a eforturilor Guvernului României și ale Consiliului Dirigent, linia de demarcație a fost mutatăle vest de Sighetu Marmației – Cicârlău – Ardusat – Băsești – Chilioara – Crișeni – Panic – Aghireș – Meseșenii de Sus – Șeredei – Pria – Ciucea – Ciuci – Zam („Linia Munților Apuseni”) – deja ocupat la 22 ianuarie și confirmat post-factum la 28 ianuarie 1919.

Într-un final, într-un context în care România a devenit un factor semnificativ al planurilor comandanților militari francezi de intervenție împotriva Rusiei Sovietice, Conferința de Pace a trasat o nouă linie de demarcație pe calea ferată Satu Mare-Oradea-Arad în data de 26 februarie 1919. Comunicarea noii decizii către guvernul maghiar a căpătat însă, în contextul deteriorării rapide a situație militare aliate din Ucraina un caracter ultimativ, ducând la o criză politică ungară finalizată cu instalarea unui guvern comunist la Budapesta. Decizia s-a dovedit inacceptabilă pentru oficialii maghiari, noul regim considerându-se în stare de război cu România. În Ungaria a fost decretată mobilizarea generală și statul maghiar a căutat să colaboreze militar cu Rusia bolșevică printr-o alianță ofensivă și defensivă. Ultimele tentative de negociere au eșuat, astfel că la 16 aprilie 1919, trupele române au declanșat o ofensivă generală pentru a avansa dincolo de vestul Munților Apuseni (Ofensiva Armatei Române din aprilie 1919).