În Franța, în timpul Revoluției Franceze este adoptată Legea maximului general

Legea Maximului General a fost practic o prelungire la Legea Suspecților. A succedat legea dată în 4 mai 1793, prin care, deasemenea, s-au stabilit limite de preț pentru a permite un flux continuu de aprovizionare cu alimente a populației.

Foamea și sărăcia au fost văzute de Comitetul Salvării Publice ca un pericol pentru interesul național, dar și pentru poziția membrilor din cadrul guvernului. Prin această lege, practic se stabileau plafonări uniforme de prețuri pentru alimente și produse de bază precum: cerealele, faina, carnea, uleiul, ceapa, săpunul, lemnul de foc, pielea și hârtia. Noile prețuri stabilite au fost cu o treime mai mari față de prețurile maxime stabilite în 1790. Textul legii cuprindea de asemenea reglementările și cuantunmul amenzilor. Comercianții erau obligați să afișeze prețurile maxime într-o zonă vizibilă pentru toți consumatorii, această obligație făcând obiectul unor controale regulate din partea poliției și a oficialilor locali. Deasemenea, legea oferea protecție juridică consumatorilor care raportau oficialităților abaterile de la reglementările legale ale comercianților. În cazul în care se constata că, consumatorul nu a avut nicun rol în săvârșirea infracțiunii, raportând autorităților competente comercianții care încalcau prevederile legii, atunci doar proprietarii de magazine ar fi fost amendați.

Numeroasele războaie în care Franța revoluționară era implicată(cu Austria, Prusia, Marea Britanie, Spania), crizele politice și economice, au putut fi susținute doar prin împrumuturi, mărirea taxelor și impozitelor și emiterea de obligațiuni. Printr-o încercare înșelătoare de stimulare a economiei, s-a emis o cantitate din ce în ce mai mare de bancnote de hârtie. Recoltele proaste din ultimii ani au agravat problemele prin lipsa alimentelor, dar și prin refuzul agricultorilor de a vinde sub costul de producție. În mare parte însă penuria alimentară a fost pusă pe seama speculatorilor. Prin urmare, legea a fost scrisă cu un ochi pe oamenii de afaceri care ar fi putut profita de declinul economiei franceze. În practică însă, legea viza comercianții locali, măcelarii, brutarii și agricultorii, adică tocmai cei care profitau cel mai puțin de pe urma crizei. Însă, prin această lege, Convenția a oferit poporului înfometat un țap ispăsitor. În plus, ca o demonstrație a îndeplinirii datoriilor civice, legea încuraja denunțul comercianților.

Specula și stocarea alimentelor au fost considerate crime, însa legea a avut un succes limitat. În ceea ce privește intențiile guvernului de a se asigura că cetățenii își pot permite să cumpure bunurile necesare la prețuri rezonabile, legea a fost un succes, dovadă stând revoltele care au loc atunci când legea a fost abolită. Pe de altă parte însă, în ceea ce îi privește pe producători, constatând ca sunt obligați să își vândă bunurile la un preț mai mic decât cel de producție, aceștia au optat să își ascundă bunurile scumpe de pe piață, crescând astfel economia subterană și piața neagră. Încercările Convenției Naționale de a aplica legea maximului prin reprimarea, arestarea și executarea celor care nu o respectau au făcut din ea un simbol al Terorii. Ca reglementare strictă în timp de război și asediu, deși întâmpinată cu probleme, ea și-a servit scopul. După abrogare, în decembrie 1794, au apărut inflația, conflicte economice în masă și revolte care au condus la ridicarea Directoriatului și sfârșitul perioadei Thermidoriene.

^*[1],[75]