În Franța, în timpul Revoluției Franceze, generalul Dumouriez, denunță anarhia revoluționară

Convenția Naționala îi ordonă lui Dumouriez să se întoarcă în Paris și trimite 4 comisari și pe Pierre de Ruel, ministrul de război, să îl aresteze. Aceștia sunt însă arestați de Dumouriez și predați austriecilor, pe 1 aprilie 1793. La aflarea veștii, pe 3 aprilie, Convenția îl declară pe Dumouriez în afara legii.

Trebuie spus că Dumouriez s-a remarcat încă din timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, când a lucrat ca și spion în serviciile secrete ale acestuia. Ambitios, s-a remarcat și în armată și a căutat să se facă remarcat și în timpul revoluției. În momentul în care dușmanii Franței au trecut la ofensivă, Dumouriez îi învinge pe austrieci la Jamappes. După mai multe victorii militare este pregătit să invadeze Belgia. Trebuie menționat că se credea un adevărat revoluționar, crezând sincer că națiunile care au trecut printr-o revoluție, precum Franța, au datoria să ajute alte țări asuprite. A fost foarte dedicat cauzei Belgiei independente, fapt care uneori l-a împiedicat să acțiuneze în modul cel mai logic pentru un comandant.

La Paris, Dumouriez este aclamat de popor dar mai puțin apreciat de guvernul revoluționar, care consideră ca metodele sale de conducere ale unui război sunt învechite. Este expus criticilor iacobinilor înfocați și realizează că o înfrângere într-o bătălie ar însemna sfârșitul carierei sale. Pentru elementele cele mai radicale din Paris devine clar că Dumouriez nu e un patriot adevărat atunci când s-a întors la Paris, pe 1 ianuarie 1793, în timpul procesului lui Ludovic al XVI-lea, pentru a încerca să îl salveze de la moarte. După ce suferă o mare înfrângere în bătălia de la Neerwinden, în martie 1793, face o mișcare disperată pentru a se salva de dușmanii săi radicali. Îi arestează astfel pe cei 4 comisari ai Convenției Naționale, trimiși să îl interogheze în legătură cu comportamentul lui, precum și pe ministrul de război, Pierre Riel de Beurmonville și îi predă inamicilor Franței, austriecii. Încearcă apoi să își convingă trupele să mărșăluiasca spre Paris pentru a răsturna guvernul revoluționar. Încercarea lui a eșuat, iar Dumouriez, împreună cu ducele de Chartres(viitorul rege Ludovic-Filip) și cu fratele mai tânăr al acestuia, ducele de Montpensier, fuge în tabăra austriacă pe 5 aprilie 1793.

Astfel, după ce l-a condamnat pe Lafayette și l-a acuzat de tradare, se găsește pus acum în aceeași situație.

Această dezertare va fi o nouă lovitură pentru girondini, a căror influență era oricum tot mai slăbită. Rămâne o vreme la Bruxelles după care pleaca la Koln în căutarea unei poziții la curtea electorilor. Este privit însă cu suspiciune atât de către concetățenii săi, cât și de casele regale, aristocrate sau clerul din Europa, motiv pentru care publică la Hamburg, un prim volum de memorii, în care oferă o versiune personală a evenimentelor din anul precedent. În 1804, după ani de peregrinare, se stabilește în Anglia, unde guvernul britanic îi acorda o pensie. Devine un consilier valoros al ministerului de război britanic în timpul războaielor cu Napoleon. Amploarea ajutorului său va deveni cunoscută doar mulți ani mai târziu. În 1814-1815 încearca să obțină bastonul de mareșal al Franței de la Ludovic al XVIII-lea dar nu reușește. Moare la Turville Parc pe 14 martie 1823.

Prima ediție a memoriilor lui Dumouriez a apărut la Hamburg în 1794. O editie extinsă “La Vie et les mémoires du Général Dumouriez” apare la Paris în 1823.

^*[1],[53]