În Franța, la Conferința de Pace de la Paris, Delegației României i se comunică configurația granițelor României cu Ungaria și cu Regatului sârbilor, croaților și slovenilor

Consiliul Suprem Aliat comunică delegației României hotărârea sa privitoare la granițele României cu Ungaria și cu Regatului sârbilor, croaților și slovenilor, frontiere ce urmau să fie introduse în Tratatul de Pace. Frontiera stabilită dintre România și Ungaria de către comisia de experți francezi, englezi, americani și italieni care au studiat problemele teritoriale expuse de Ion I.C. Brătianu, propunând delimitarea frontierelor cu Ungaria pe criterii etnice, geografice si economice este, în mare, actuala frontieră, însa nu este cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916 dintre Antanta și România, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. De altfel, Brătianu se va lovi de o atutidune ostilă și în ceea ce prevește delimitarea graniţei dintre România şi Regatului sârbilor, croaților și slovenilor(Iugoslavia), în zona Banatului. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliaţi în 1916, considerînd că existenţa unei graniţe naturale puternice cu statele slave, Dunărea şi Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei şi altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferinţa de pace a impus României renunţarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din raţiuni strategico-militare. Şeful guvernului român, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat niciun compromis în problema cedării Banatului de sud. În imposibilitatea de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei „Patru mari”, pînă la 12 septembrie 1919, cînd a demisionat. În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate şi asociate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 16:30, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscîndu-se valabilitatea juridică internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. El a fost parafat din partea României de dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard şi A. Torda. Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale preşedinţilor de consiliu de miniştri, miniştrilor de externe, ambasadorilor, înalţilor comisari, miniştilor plenipotenţiari, reprezentînd 23 de ţări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa şi Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului român şi anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Mai multe detalii în materialul semnat de Prof. univ. dr. Ioan Bojan pentru Ziarul Făclia. Ioan Bojan este autorul volumului Bătălia pentru Ardeal, editura Napoca Star, 2014.