Începe Bătălia de la Mărășești din timpul Primului Război Mondial [fragmente din Caietele de război ale lui Grigore Romalo]

Între 6 august și 8 septembrie 1917 se desfășoară Bătălia de la Mărășești, în fapt o serie de acțiuni militare complexe, desfășurate pe frontul român din zona Vrancei, în spațiul dintre Siret, Putna și aliniamentul Muncelu-Mărășești, dintre Armata 1 română, comandată de generalul Constantin Christescu, până pe 11 august si mai apoi de către generalul Eremia Grigorescu, sprijinită de Armata 4 rusă, comandată de generalul Aleksandr Franțevici Ragoza și Armata 9 germană comandată de generalii Johannes von Eben, Curt von Morgen și Karl von Wenninger. Cea mai mare bătălie prin durată, proporții și intensitate de pe frontul românesc din Primul Război Mondial, continuare a Bătăliei de la Mărăști, aceasta avea ca scop stoparea ofensivei germane care își dorea să spargă frontul pentru a putea înainta pe valea Siretului spre Adjud unde ar fi urmat să facă joncțiune cu Armata 1 austro-ungară, aflată și ea în ofensivă, dar la Oituz. Se urmarea astfel scoaterea României din război și înainatrea Puterilor Centrale spre Rusia, prin Ucraina, importanta regiune agrară care ar fi asigurat resurse importante. Planul Puterilor Centrale prevedea executarea unei lovituri puternice la Nămoloasa, simultan cu atacul de la Oituz. Planul elaborat de comandamentul româno-rus prevedea și el inițial tot o lovitură strategică la Nămoloasa, însă datorită evoluției negative a trupelor ruse în galiția și Bucovina, planul a trebuit abandonat. Astfel, declanșarea ofensivei armatei române de la Mărăști a condus la abandonarea planului de atac asupra Nămoloasei și din partea Puterilor Centrale, acestea fiind acum nevoite să își concentreze eforturile pe direcție Focșani-Adjud. Pe de altă parte, pentru a profita de înfrângerea rușilor în Galiția, germanii declanșează ofensiva în Bătălia de la Mărășești fără a mai aștepta gruparea tuturor forțelor și mijloacelor stabilite prin planul de campanie.

Ultima bătălie majoră dintre Imperiul German și Regatul României a avut o contribuție majoră în deznodământul întregului război, deoarece România care pierduse mare parte din teritoriu a reușit prin rezistența dramatică în această bătălie să își păstreze teritoriile de nord-est în afara libere de ocupația puterilor centrale. Bătălia de la Mărășești s-a dat în mai multe lupte, la Doaga, Pătărșcani, pe Valea Siretului, la Panciu, Chicera, Prisaca, Muncelu și Răzoare, în trei mari etape. Prima etapă, din 6 până pe 12 august a constat într-o serie de lupte defensive de mare intensitate, trupele române ocupând treptat fostele sectoare apărate de unitățile rusești retrase acum de pe front sau aflate într-o slabă capacitate de rezistență. În această etapă se produce criza de comandament româno-rusă care va duce la înlocuirea generalului Christescu cu generalul Eremia Grigorescu. A doua etapă, apogeul bătăliei, dintre 13 și 19 august, s-a manifestat prin acțiuni ofensive deosebit de intense inițiate de forțele Puterilor Centrale, cărora românii le-au rezistat eroic. A treia etapă, din 20 august și până pe 3 septembrie a constat din ciocniri diminuate ca forță și intensitate, eșecul forțelor Puteriloc Centrale fiind definitiv încă din etapa a doua, deși aceste au avut atât un avantaj numeric cât și unul tehnic. Practic, prin pierderea Bătăliei de la Mărășești, forțele Puterilor Centrale au trecut de la ofensivă la defensivă.

Pierderile au fost însă însemnate de ambele părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari din efectivul inițial de 170 000 militari iar Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari din 48 000 de militari. În ceea ce privește Puterile Centrale acestea au evitat să dea date oficiale aupra pierderilor suferite, dar se estimează că au pierdut între 60-65.000 militari din efectivul inițial de 245 000 de militari.

Pentru a scoate în evidență dramatismul luptelor, redăm aici o parte a însemnărilor din Carnetele de război ale lui Grigore Romalo, care a participat activ la luptele de la Muncelu, parte din Bătălia de la Mărășești.

---

Luni, 14 august 1917

Așteptăm ordinele. Spre seară, vizită, împreună cu Costinescu și Vârtej(Eugeniu Vârtejanu, viitor general), la casa cerchezilor, căci am uitat să spun că ieri schimbarea direcției ne-a condus la Gura Văii.

În casă, aproape fără nicio mobilă, îl găsim pe Pierre Coandă (fiul generalului Constantin Coandă și fratele lui Henri Coandă – n. red), care se distra ascultând un fonograf nemțesc. Discutăm și bem ceai. Ne spune că G. Crețeanu a murit. Bietul tânăr. […]

Deodată, infanteria cere intervenția lui Coandă, care, fară să se miște, ia telefonul:

— Baraj nr. 2; la 6 500 din dreapta, trage!

Asta e tot. Exploziile ne asurzesc și fac să tremure pereții. Cred că prefer acest gen de acțiune modernă celei barbare care ne este rezervată: să participăm la asalt.

Seara, colonelul îmi explică de ce nu am primit decorația alături de ceilalți: pentru că s-a dorit să se facă o listă specială ca să nu se spună că este favoritism! (Grigore Romano, descendent al mai multor familii boierești românesti, era fiul lui Eduard Romalo, medicul Curții Regale)

Lista specială tocmai asta va face. Si pe urmă ar fi putut să o păstreze pentru ei. Ce țară ciudată, în care nu poți decora fiul unui medic al Palatului fără să-ti fie teamă ca se va spune ca îi faci o favoare. De altfel, nu am ce face cu tinicheaua lor nenorocită. (Locotenent (rz.) Grigore Romalo a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a – n. red)

Marți, 15 august 1917

La ora 5 dimineața, plecăm în mare grabă spre… Varnița.

Un an de război. Sfânta Maria, mobilizarea, cucerirea Brașovului – cât sunt de departe! Ce frumos era, cât este de urât și sumbru astăzi. Câtă sârmă ghimpată pe drumul parcurs și câte zdrențe au rămas agățate acolo. de câte ori am blestemat – în cursul acestui an – ceea ce adoram pe atunci, lucruri în care credeam orbește. Cât de indiferent sunt la ideile care, atunci, mi se păreau vitale.

Într-adevăr, ce departe e totul.

Ce facem aici, de fapt? Ce principiu destul de solid, destul de puternic ne împinge să ne lovim de neant tot timpul? Ce forță ne obligă să nu ne mai cunoaștem, să fim “o daltă în mână necunoscută“, săgeți oarbe, toate aruncate spre aceeași țintă? Acum un an o știam și îmi amintesc de plecare. Acum un an aș fi răspuns cu siguranță la toate aceste întrebari, acum nu mai știu. Cine și-a bătut așa joc de noi? Soarta sau noi înșine?

În timp ce visez așa, în fruntea oamenilor mei, străbatem drumul bătut alaltăieri.

Profetul meu mi-a arătat carnetul lui și acolo scrie:

“15 august. Rău. Drum tăiat. Necazuri mari.”

Ce-o mai fi? Nu sunt liniștit decât pe jumătate.

Când apar zorile, auzim focuri de armă dispre Varnița. Este o pregătire de artilerie și făcută cu grijă – calibre mari – , deci nemțească. În sector sunt ruși. Prin urmare, Cezar s-ar putea să aibă dreptate: Necazuri.

Oprire zece minute la Roșculeți, unde ni se dă ca punct de adunare Răcoasa.

Plecăm din nou pe drum, în șir, câte doi. Suntem mai puțin vizibili și facem mai puțin praf.

Da, 365 de zile de iad național cu bețe-n roate, pe care a trebuit să le suportăm!

La nord de Răcoasa explodează câteva obuze mari. Ne întâlnim cu răniți din al 4-lea Argeș.

Abia câteva minute de odihnă, focul de la bucătării este aprins și, natural, un alt ordin, să plecăm în valea Repejoarei. Plecăm în șir câte doi, cu opriri în tufișuri, din cauza aeroplanelor.

La pod, un alt ordin: oprire pe dreapta, în timp ce colonelul se duce după ordine.

Tirul de artilerie nu încetează. Este puțin alungit și barează Șușița, spre sat. Este o rochestră înfricoșatoare, un zgomot continuu.

În fine, ordinele: rușii au cedat sub bombardament; sunt la cota 461 cred, la nord de Muncelu.

Nu stiu ce regiment atacă 422, iar noi, înfruntând pantele, trebuie, ca un uragan, să urcăm la Mangalaciu spre cota 395, să o cucerim si să rămânem acolo. Veni, vidi, vici. Semnat: Cezar Alexiu!

Primul batalion, prima linie.

Barajul continuă. Vârtej la comanda batalionului 1. Mă uit la el.

— Este un ordin de neexecutat, îi spun.

— De ce?

— Ai să vezi.

Și cu această profetică enigmă, sau problemă enigmatică, plecăm, tot în șir indian, pe versantul drept al Șușiței. mai întâi a 2-a, căci cunoaște drumul, apoi eu, apoi a 3-a; urmăm în tacere liziera pădurii. După o oră de marș, pam!, cădem pe baraj sau mai degrabă el cade pe noi la Mangalaciu.

Ne adăpostim cum putem, a 2-a are pierderi. Încă un contraordin: trebuie să traversăm Șușița si să atacăm cota 395 prin flancul Dealului Rotunda. Va fi ceva curat. Rușii trebuie să fie la 422 conform ordinului. Efectiv – după tirul greilor nemți – sunt la 406 și 461!

Zgomotul este infernal și continuu. Durează de dimineață, sunt năuc.

Traversăm în grupuri mici și ajungem la un post de comandă rusesc de la 494. este un amestec extraordinar de soldați, de ofițeri, de telefoane, care miroase – cât colo – a haos!

Întâmplarea face să vorbesc la telefon cu locotenentul Paris.

— Atacați cota 395, în caz contrar, sunteți terminați.

Cum i-aș mai lăsa să bâjbâie pe porcii ăștia dacă acel suntem terminați li s-ar fi adresat lor! Dar acest suntem reprezintă teritoriul acestei biete Moldove, peticul ăsta de pământ care este încă al nostru, prin urmare să mergem, să atacăm!

Însă contraordinul o mie unu vine și reține patrulele, deja pe punct de plecare, si produce în mintea mea o a mia una noapte din punct de vedere al logicii conducerii unei operațiuni.

Deci ordin al Corpului 2 Armată să nu atacăm, să ocupăm frontul 461-406 și să stabilim legătura cu rușii la dreapta.

Plecăm din nou cu dosul vecinului în față, sub amenințarea să vedem lungindu-se un tir de baraj de 150, căci aeroplanele se plimbă acum ca la ele acasă.

Munte, în frunte, ia 461-406. Apoi eu 406 – Valea Alunei. A 3-a Valea Alunei – Varnița. A 2-a în rezervă. Rușii sunt încă la dreapta, în fundul văii. În timp ce îmi in stalez compania, un avion nemțesc mare ne survolează la 300 m, trăgând cu mitraliera asupra soldaților, apoi ca o pasăre prost crescută, se duce să lanseze trei “noroace” sub formă de bombe pe Dealul Porcului.

Ne-a văzut, căci tirul ne atinge. Obuze 150 lovesc în plin o baterie rusească din spatele nostru, baterie fără tir rapid, și aprind ceva.

Compania mea (odată) dispusă pe cel puțin 1 km (este grotesc), mă instalez cu grupa mea de rezervă într-o groapă și trimit după Vârtej și telefonul lui. Ne întindem ca să dormim. Îmi este imposibil; fumes și pugnesc de furie împotriva puricilor, împotriva puricilor care mă torturează.

Miercuri, 16 august 1917

La răsăritul soarelui, închid în fine ochii și mă trezesc scuturat de Vârtej, agitat de un ordin de operații. Într-adevăr: 2 divizii atacă în stânga noastră; divizia a 9-a română si a 15-a rusă. Direcția de atac, Muncelu. Regimentul 2 Vânători “R.E“(Regimentul 2 Vânători “Regina Elisabeta”, din care face parte și Grigore Romalo) va ataca păstrând legătura la stânga cu Regimentul 18 Gorj, care atacă cota 422, în dreapta cu rușii, care se îndreaptă spre Mangalciu. I/2 Vânători va taca Dealul Rotunda și cota 395.

Această cotă este cu siguranță, fascinantă.

Ordinul de operații vine, natural, cu câteva ore prea târziu. Trebuie să stabilim rapid legătura cu rușii, să-i atargem până la noi. A 3-a trece la stânga mea, îmi strâng un pic oamenii, îi dispun în două valuri și apoi așteptăm ordinul de plecare, care trebuie să vină din stânga.

Nici măcar un gând nu îmi trece prin minte. Cu ochii fixati pe Dealul Porcului, privesc jerbele de pământ și de fum, poate de mâini și de picioare, pe care artileria germană – tot 150 și chiar 210, se pare – le lansează spre cerul albastru. totul îi dă crestei un aspect schimbător de jocuri de apă, murdare, negre, pe un cer de o puritate cum n-am mai văzut de mult.

Privesc multă vreme această fantezie a unui geniu al răului, așteptând clipa plecării.

În fine, pe la ora 11, vine! Facem nastuplenie! Dau și eu ordine: înaintarea, și, urmat de cei cinci agenti fideli, mă îndrept spre dreapta pentru a mă asigura că aliații rușii fac și ei nastuplenie(ofensivă – n. red).

Fac. Este minunat!

Ajung pe Dealul Porcului cu cele doua valuri. un tir de baraj puternic ne oprește. Sunt (obuze) 150. Ne aruncăm la pământ și primesc vestea că aripa stângă este în aer. A 3-a nu a intervenit și, în același timp, mi-a oprit cele două grupe din stânga.

Spumeg! Trimit ordin după ordin și raportez la batalion. Unul dintre oamenii mei de legătură abia plecat este aruncat ca o bombă la picioarele mele, cu deschis de o schijă enormă. Moare fară să spună un cuvânt, din cauza hemoragiei. Ordon să fie îngropat pe loc.

Brusc, pic-poc, pic-poc. Sunt nemții care se infiltrează în stânga mea graței (companiei) a 3-a.

Înca un raport catre vârtej. Fiecare dintre aceste cuvinte scrise și purtate de un agent este, pentru omul acesta, ca o condamnare la moarte. Ei primesc ordinul făra să crâcnească, pleacă hotărâți, fară acea privire de câine bătut, pe care, adesea, am văzut-o la omanei.

Mă adăpostesc în spatele unui fag bătrân de gloanțele venite din spate – o râșniță de cafea s-a alăturat petrecerii – și îi ordon bravului meu Agavriloaei, gornist la Mărăști, să sape o groapă. Zgomotul este infernal din cauza barajului devenit, din fericire, ceva mai lung. Pentru prima dată am impresia ca devin surd și cer vată.

Pe la ora 2, în fine, vin grupele mele – nu și a 3-a.

— M-am asigurat personal că a 3-a este în stânga voastră, îmi răspunde Vârtej.

Curios, dar nu e acolo, de vreme ce cenmții sun (în acel loc). Oamenii încep să devină nervoși.

Pe la orele 16, nemții s-au apropiat și kitralierele mele sunt nevoite să pună pe fugă o patrulă gata să pună mâna pe câțiva ruși. Încep și bombardamentele.

Știre: în dreapta Șușiței rușii se retrag. Această retragere devine o fugă care antrenează, de la dreapta la stânga, linia rusească precum un fir prins de copita unui cal în galop.

Știre: în dreapta mea nu mai am decât vreo 20 de rusi. Constantinescu mă anunță asta. Drace!

Al 8-lea val de lângă mine rezistă.

Bombardamentul german cu obuze de calibru mic se intensifică și o altă pacoste. De o oră. Tirul artileriei noastre este destuld e dezlânat, dar minunat reglat asupra liniilor noastre. Am protestat deja la batalion, da (tirul) continuă.

Detaliu: la stânga noastră nu se aude nimic de faimoasa acțiune a celor două divizii. Și îmi amintesc faimoasa mea superstiție – pe care i-am împărtășit-o lui vârtej înainte de plecare: noi atacăm azi, deci nemții vor fi înaintati cu 1-2 km azi seară! toată actiunea noastră este atât de prostească, atât de de dezlânată, făra artilerie (cu excepția tunurilor care trag în noi de nu știu unde, nicio lovitură de tun toată ziua), ca va fi fatalmente un fiasco.

Oamenii devin nervoși:

— Să tragă artileria mai lung!

— S-a spus, răspund fară convingere.

Nu miroase-a bine. Mitralierele au vrut deja să o șteargă sub pretext că sunt inutile. A fost nevoie de amenințări pentru a le menține pe loc și ordinul meu scurt: “Vei trage fără buloane – les Paques de votre memere” (“Mama ma-tii:, înjurătură clasică, edulcorată în limba franceză. Cât despre buloane, probabil că era vorba despre buloanele de asamblare a mitralierei pe afet – D.R.).

Ceea ce s-a petrecut ulterior a fost atât de rapid și atât de neașteptat, ca îmi e greu să îl pun pe hârtie.

Grupul lui Constantinescu (primul val), văzând că nu mai este nimic la dreapta, că nemții avansează, părăsește creasta și coboară în râpă. La vociferările și înjurăturile mele, vrea să adune grupa, care … nu mai era nicăieri. Umpluse tufișurile. Amicul sau, Petrescu, din același (al doilea val), lasă locul liber. În timp ce mă agit, se declanșează, din spate, cel mai îngrijit tir de baraj românesc pe care l-am văzut vreodată. Faimoasa și necunoscuta baterie trăgea, nu stiu la indicațiile cui, în plin asupra liniilor noastre (mai ales al doilea val rusesc). Asta a produs o panică justificată. Nemiștiind cum să-i țin, dau ordinul de retragere.

— Retragerea pe vechiile poziții!

Începe o cursă furioasă prin râpă și se aud până și strigătele celor care seamănă panica:

— Vin menții! Vin nemții!

Cred că unul dintre primii care au strigat a fost chiar tânărul Petrescu.

Cu siguranța nu era compania cu care plecasem de la Mărăști: Alexandrescu rănit, Dimitriu și Pencea morți. Și mai bine de o sută de soldați veniți din batalionul de marș și dintre albaștri (recruți – D.R.). Pe scurt, aleargă ca iepurii printre tufișuri și nu se opresc decât la vechiul meu P.C. Acolo este Vârtejanu. îi explic situația. ordin să reocupă vechiul sector cu a 3-a la stânga. Ia-o de unde nu-i.

Trebuie să notez între timp breșa, fisura făcută între II/2V și 18 Gorj, asuprată cu 2/2V. Și aici începe drama: îmi plasez compania și fac legătura cu rușii pe Vrânceanu. Asta durează o oră. În momentul în care, foarte mulțumit, îi raportez lui Vârtej, un fel de ființă hibridă, jumătate român, jumătate rus, cu sufletul la gură – notați că, prin natură deja, se împiedică în limba lui – vine, cu strigăte sacadate, și-i spune lui Vârtej:

— Că n-am … făcut leg…ătura cu ru…ski și nemtii sunt la bar…ăci! În Valea Alunei! Da!

— Omul ăsta e nebun, spun eu, fiincă tocmai am făcut legătura cu ruski.

În fine, după parlamentări, este trimis înapoi cu o patrulă pe Vrânceanu, iar eu trimit o patrulă puternică spre barăci.

Și începe noaptea cea mai murdară, căci se lăsase noaptea. Grupa Pencea din 2/2V, trimisă în recunoaștere, distrușa în timp ce își făcea cu eleganță datoria la baionetă. Știrile de la patrule: nemtii aduc artilerie pe pod; (că) micul sublocotenent Bârlădeanu, în timp ce se întorcea, fără să știe nimci, cu grupa a 5-a de mitraliere de la Bâlca, (este) primit cu foc în plin la Varnița; ( de asemenea) vestea că rușii sunt dincolo de monument, deci, la mai bine de 2 km de noi. Nicio legătură cu “colonelisimul” (nu se știe cine este – D.R.), Iacobini nevrând să ia nicio hotărâre (“Nu comand eu regimentul, sunt o simpla centrală telefonică“), consiliul de război al lui Vârtej și Munte prin telefon, ordinul de a rezista până la ultimul om, toate aceste alcătuiesc în amintirile mele ceva haotic, al carui fir normal îmi scapă, dar despre care am păstrat impresia unui coșmar.

La un moment dat, se aude un pic-poc în spatele nostru. Am după aceea că erau patrulele germane care trecuseră pe lângă Munte, se plimbaseră în Valea Alunei – ca la ele acasă – și atacaseră P.C.-ul lui iacobini, care fusese obligat să-și facă bagajele și să se instaleze, cu telefonul în spate, pe creasta vecină.

Poziția noastră era precară. Întorși la stânga, întorși la dreapta, fără legătură cu comandamentul. Unul dintre sergenții mei spune:

— Domnule locotenent, mâine ne trage în spate și ne ia pe toți prizonieri. Eu nu stau aici, nu vreau să fiu prizonier!

— Când o pune mâna pe tine, pui pușca la tâmplă și tragi! îi spun cu ironie, căci nu este unul dintre cei mai buni sergenți ai mei.

În orice caz, oamenii înțeleseseră situația: ordin sa reziști până la ultimul. O găseau amară – și eu la fel.

Intervenția grupelor Bârlădeanu pe Vrânceanu; dispariția – misterioasă pentru noi toți – a lui Iacobini și pe urmă… sfârșim prin a dormi profund.

— Găsesc că e nesimțire să dormi în astfel de momente și cu răspunderea (pe) care o dai! îi spusesem lui Vârtej.

— Ce vrei sa fac?

Răspuns care are asupra mea un efect sporific, în ciuda purecilor care mă devorează.

Ca pierderi în ofițeri, acest nefericit Petrică Ștefănescu, mort după ce a primit trei gloanțe de mitralieră în pântec; Costinescu, ranit la picior, mi se spune.

Joi, 17 august 1917

O vreme superbă. Suntem treziți de telefon; este Buttescu(locotenent-colonel Mihail Butescu, ortografiat și Buttescu, comandant al Regimentul 2 Vânători) , care îi dă ordin lui Vârtej:

— Vă fac direct raspunzător de infiltrația nemțească de la Varnița!?!

Iacobini asezonează asta cu un:

— Să poate să alarmați comandamentul cu știri d-astea!

Este fermecător. În noaptea asta nu voia să dea nici cel mai mic ordin, azi face pe severul. Vanitas, vanitatum…

Ordinul de operații care trebuia să ne parvină la ora 3 ne parvine la ora 9! Trebuie să atacăm. La stânga, “divizia a 9-a română atacă spre Muncelu”; la dreapta “regimentul al 22-lea atacă spre sud, împingând pe nemti afară din varnița”. Noi, noi vom ataca atunci când ceilalți vor fi în dreptul nostru.

Spunem, explicăm ca nu avem efectivele necesare pentru a ataca, că aomenii noștri sunt la zece pași unul de altul, că terenul este foarte prost, “țâhlă” (hățiș – n. tr.), și că nu avem nici cea mai mică rezervă în spate.

— Ordin să atacați!

— Bine!

Oamenii se strâmbă la aflarea veștii.

Dar nici la dreapta, nici la stânga nu mișcă nimic. Și asta durează mai multe ore. Prindem fragmente de conversație la telefon: injurii între regiment și brigadă. Este minunat. Brigada este convinsă că noi nu suntem la cota 406 și o bombardează tare și metodic cu baterii necunoscute. Este minunat. Degeba protestăm la regiment, nu are nicio legătură cu artileria și crede că bateriile care ne bombardează sunt nemțești. Altfel nu se explică!!! Într-adevăr, acest mod de a comanda este inexplicabil și destul de decepționant.

Brigada, care este isterică, pretinde că a primit un raport de la al 22-lea Dâmbovita spunând că au atacat, au depăsit podul de pe valea Alunei și … au fost nevoiti să se oprească… pentru că le-o cerem noi, care nu putem avansa! o minciună gognată. Ei nu s-au mișcat deloc. La stânga, aceeași minciună de la (regimentul) 18 Gorj. Deci brigada, care este isterică, fac o criză și, în ciuda protestelor noastre, forțează cele două grupe Bârlădeanu să atace.

Cost net – caci acestea nu fac nici 100 m și sunt respinse: 59 de oameni din 130 sunt scoși din luptă.

Totul a durat cinci minute!

Ordinul revine: “Veți rezista pe poziție până la ultimul!”

Fac tot ce pot pentru ca acest ultimul să fie cât mai repede posibil și ca să ajungă acolo cât mai bine, artileria noastră începe din nou să tragă asupra noastră. Este criminal; Vârtej îi scrie “primului comandant de artilerie”, iar eu expediez o patrulă în direcția punctului de pornire.

Apoi, continui, ca un animal în cușcă, să privesc într-un punct fix, mereu acelasi, Dealul Porcului. În lumina apusului de soare, această răvășire perpetuă, fantezistă a crestei este fantastică și fascinantă, totul în sunetul celei mai brutale orchestre umane.

Câtă angoasă și suferință la câteva mii de metri, din care nu vedem și nu auzim nimic. Trebuie sa fi trecut prin asta ca să-i poți înțelege pe bieții oameni. Câteodată parcă înnebunești. Acest război este considerat ca o calamitate nbaturală, ceva ce trebuie să înduri, ca un mare flagel medieval. Sfârșești prin a te crede fratele dușmanului, gândindu-te că și el împărtășește soarta aceasta monstruosă. Ți se pare imposibil că voința umană este cea care a declanșat asta și o întreține cu dragoste. Aproape că ura față de inamic dispare instinctiv.

Nu, cu siguranță, este în afara voinței umane faptul ca acest flagel ne distruge pe toți, este inuman!

Poate ca înnebunesc.

Noaptea, ploaie și furtună, care nu calmează, din păcate, puricii!

Atac de noapte, ca de obicei: ai lor!

Vineri, 18 august 1917

Aceeași poveste: atacăm și noi, la stânga, la dreapta, două oare mai târziu rezistăm până la ultimul, apoi atacăm din nou, apoi rezistăm! Este sttupi.

Ancheta unui trimis de la divizie în legătură cu (regimentul) 18 Gorj și compania a 10-a din al 22-lea Dâmbovita. Am avut dreptate. Asta nu înseamnă că o micniună mizerabilă nu a costat viața multora din cei 58 dispăruți ieri.

II/2V trebuie să vină la dreapta, pe Vrânceanu. Spre seară, la căderea nopții, Vârtej îl aduce pe Bălănescu să împartă cu noi sectorul.

Radem și discutăm așteptând să plecăm (la atac). La caderea nopții, atac de noapte cu surle și trâmbițe.

— Du-te, Bălane, la campanie, să nu fie ceva.

— Să termin țigara, domnule căpitan!

Suntem așezați toți trei la marginea șanțului. un fulger, o explozie. Este o bombardă.

— De unde dracu’ trag? întreb.

Băla se ridică și se prăbușește lângă mine, cu mâinile la gât.

— Domnule capitan, sunt ranit la gât!

Și atât. moare în mod absurd, fumându-și țigara, în adăpost, după un an de lupte!

Ironia sorții. Vratele lui a venit chiar azi să ocupe sectorul din stânga noastră. Ce s-a mai bucrat să-l vadă!” *

*Grigore Romano a luptat pentru eliberarea Transilvaniei, apoi pe frontul din moldova unde s-a distins în Bătălia de la Mărăsti, fiind mai apoi numit aghiotant al generalului Arthur Văitoianu. După încheierea Păcii separate de la Bucuresti dintre România și Puterile Centrale, pleacă cu misiunea militară a generalului Berthelot și se înrolează voluntar în armata franceză, într-un regiment francez de chasseurs alpins, fiind decorat și cu Legiunea de onoare franceză. Bolnav de TBC, moare în 1928.

Fragmentul este extras din volumul “Carnete de razboi. 1916-1917”, de Grigore Romalo, Editura Corint, Colecția Istorie cu Blazon, Editura Corint, 2017, traducere din limba franceză de Lia Decei, text îngrijit, prefață și notă asupra ediției și încheiere de Dan Romalo(fiul lui Grigore Romalo).

În segmentul Varnița-Muncelu, se va desfășura ce-a de a treia fază a Bătăliei de la Mărășești, forțele germane încercând o rectificare a frontului. În această ultimă fază a bătăliei își va pierde viața Ecaterina Teodoroiu.