Începe lupta de la Zalău din timpul operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri

Între 23 și 26 februarie 1919 se desfașoară lupta de la Zalău, dintre trupele maghiare ale Diviziei secuiești și trupele române care ocupau acum cel de al treilea aliniament al linie de demarcației din Transilvania. Centru unguresc, Zalăul era considerat o poartă de o importanță strategică reală, atât de românii care preiau cu greu administrația, cât și de maghiari, care îl consideră un centru cu un cadru favorabil pentru dezvoltarea unei rezistențe armate maghiare, determinate să restabilească vechile granițe ale Ungariei. În plus, trupele ungare concentrate la Zalău după ocuparea Clujului de către armata română au reprezentat o amenințare pentru aripa dreaptă a dispozitivului militar român, care astfel, ar fi putut fi întoarsă printr-un atac executat pe valea SomeșuluiPrin urmare, întreaga situație avea să arate că un război româno-ungar era iminent.

După incidentul de la Țigani, în urma căruia cinci notabilități ale comtitatului au fost arestate și duse la Dej, local circula zvonul că aceastea vor fi deferite tribunalului militar, deși, în realitate, cei cinci reținuți au fost eliberați după câteva zile. Presa maghiară acuza populația română din satele din jur că s-ar afla sub influențe bolșevice și că încurajată de prezența militarilor români ar fi început să jefuiască orașul și pivnițele din viile locale, dedându-se la acte de violența și violuri. Dacă citim presa română, aceeași acuzație de partizanat bolșevic planează asupra maghiarilor. Cert este că au existat tulburări locale, doavă stând și cele trei ordonanțe succesive semnate de maiorul Rozin, prin care era interzisă circulația cetățenilor după orele 23, se interziceau adunările publice în gruprui mai mari de trei persoane, se ordona deschiderea magazinelor și predarea oricărui armament și/sau material militar trupelor române în termen de 24 de ore, începând cu 19 ianuarie 1919. Deasemenea era interzisă părăsirea localitătii de domiciliu fără autorizație. Orice nerespecatre a dispozițiilor urma să fie pedepsită conform legii marțiale, putându-se aplica chiar și pedeapsa cu moartea.

Pe 20 februarie comandamentul Diviziei 7 Infanterie solicită expres ca trupele maghiare sa se retragă la zece kilometri în spatele liniei de demarcație pentru a lăsa astfel o zonă neutră între acestea și actualul aliniament. În caz contrar se precizează că trupele române ar urma să se deplaseze dincolo de aliniament pentru a proteja localitătile românești și pentru a stopa posibilele incidente dintre Gărzile Naționale Române și trupele maghiare. Solicitarea avea caracter de ultimatum, termenul dat maghiarilor pentru conformare fiind de 24 de ore, cu mențiunea că în caz de refuz se va trece și la măsuri de retorsiune împotriva familiilor ofițerilor maghiari, printre care se afla și familia maiorului Gyurotsik. Cum era probabil de așteptat, răspunsul colonelului Károly Kratochvil, comandantul Diviziei Secuiești și al Comandamentului maghiar al Districtului Militar Transilvănean a fost unul negativ, acesta susținând că singura linie de demarcație valabilă este cea stabilită prin Armistițiul de la Belgrad, și deci, singurii care ar trebui să se retraga sunt românii. În același timp Comandamentul maghiar al Districtului Militar Transilvănean a ordonat Statului Major al Diviziei Secuiești, prin prisma Convenției Militare de la Belgrad, să pună la punct un plan de recucerire al localităților Zălău și Jibou. Planul maghiarilor admitea că recâștigarea localităților nu era posibilă fără lansarea unei acțiuni militare ce ar fi trebuit să fie un atac prin surprindere, ocuparea Zalăului și a Jibolului trebuind să se facă rapid și în același timp astfel încât românii să nu aibă timp să aducă întâriri. Efectivele trupelor regulate române de pe linia Benesat-Jibou-Zalău era estimat la 2 000 de oameni, cărora li se asociau mulți luptători din Gărzile Naționale Române, considerați adversari mai greu de înfrânt. Deasemena planul maghiar prevedea și distribuirea de arme populației maghiare care ar fi venit să sprijine trupele atacatoare. Deși raportul de forțe era net în defavoarea maghiarilor, aceștia reușesc totuși să ocupe pentru câteva zile Zalăul, luând și câțiva ofițeri români, un preot militar și mai mulți soldați, prizonieri. În zilele în care trupele maghiare s-au aflat în oraș, au fost afișate proclamații prin care populației civile i s-a solicitat să se împotrivească autorităților românești și s-au distribuit arme populației de etnie maghiară, care a luat parte la atac. Pe 24 februarie parlamentarii români cer evacuarea imediată a orașului și eliberarea fără condiții a prizonierilor luați de către maghiari. Maghiarii se declară de acord cu încetarea ostilităților, însă pun condiții înacceptabile pentru tabăra română, refuzând să părăsească localitatea, solicita stoparea bombardării orașului, în caz contrar urmând să execute notabilitățile române și pe soldații români luați prizonieri. Artileria românească continuă să lovească orașul și abia ca urmare a bombardamentului intens pe 26 februarie, trupele maghiare încep să se retragă. În localitate s-a instalat panica și alături de mulți dintre locuitorii Zalului, o parte dintre soldați au fugit. Dificultatea cuceririi de către armata română a localității a fost sporită însă de faptul că o parte din populația sa de etnie maghiară a avut o contribuție activă la apărare.

Bilanțul întregii lupte a fost defavorabil românilor. Pe de o partea, imaginea armatei române, superioară numeric și ca dotare tehnică, a fost una negativă după acest episod, decizille luate și modul de operare generând probleme atât pentru populația civilă din Zalău – un număr mare de refugiați, din rândul maghiarilor din oraș, retrași de teama unor represalii -, cât și pentru orașul în sine, care a suferit daune din cauza focului de artilerie. Această imagine negativă a fost speculată de organele de propagandă maghiare, provocând un sentiment puternic de neîncredere în noua administrație. Din păcate, sursele documentare existente sunt puține și cu contradicții, făcând dificilă o reconstituire cât mai fidelă a întregului eveniment.

Surse:

*ro.wikipedia.org/wiki/Lupta_de_la_Zalău_(1919)

**Caiete silvane(Revistă de cultura editată de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, a Consiliului Județean Sălaj, a Consiliului Local și Primăriei Municipiului Zalău), Zalăul în zorii anului 1919, autor Mihaela Sabou