Începe revoluția din Ardeal – formarea Gărzilor Naționale Române din Transilvania

La începutul anului 1918, în ciuda victoriilor obținute în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, ca urmare a defecțiunii ruse – o primă consecință a revoluției bolșevice -, situația României este una cât se poate de dificilă, în special după acceptarea tratatului de la Buftea-Bucuresti din martie 1918. Totuși, idealul suprem al românilor nu se lasă îngenunchiat de această conjucntură nefavorilă, drept dovadă Republica Democratică Moldovenească proclamă unirea cu România la 27 martie 1918. Pe măsură însă ce trupele române asigură îndepărtarea trupelor ruse bolșevizate de pe teritoriul Moldovei și al fostei Basarabii, în Transilvania și Bucovina situația devine tot mai critică pe zi ce trece. Tot pe zi ce trece devine însă evidentă și prăbușirea Puterilor Centrale și dezmembrarea slăbitului Imperiu Austro-Ungar. Simțind iminenta prăbușire și în ciuda programului în 14 puncte prezentat de Woodrow Wilson, Ungaria dorește păstrarea între granițele sale chiar și a națiunilor care nu doreau acest lucru. Astfel, discursul deputatului român în Parlamentul de la Budapesta din 18 octombrie 1918, în care acesta, în numele Partidului Naţional Român din Transilvania, afirma că diplomaţia austro-ungară nu mai avea îndreptăţirea de a vorbi în numele naţiunii române şi de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferinţă de pace, națiunea română din Ardeal şi Ungaria, având dreptul de a fi de sine reprezentată, va provoca o adevarată furtună în clasa politică de la Budapesta.

La scurt timp după acest discurs, pe fondul agitațiilor din întregul imperiu defunct, și la câteva ore după ce la Budapesta se formase Consiliul Național Român Central(care va avea mai apoi sediul la Arad) iar Iuliu Maniu crease Senatul Militar Român Central al Ofițerilor și Soldaților din Viena, în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1918 începe revoluția din Ardeal. Timp de trei zile a fost sparte și jefuite grânarele și cirezile de vite ale marilor domenii. Pentru a pune capăt vandalismelor, pentru a apăra și garanta siguranța, guvernul de la Budapesta ordonă garzilor naționale formate în fiecare localitate să jure credință statului maghiar. Aceste miliții, care ar fi trebuit să asigure ordinea era formate din bande de soldați și dezertori, expediați cu trenurile pentru a-i potoli pe revoluționari și a-i speria pe români. În același timp însă cu gărzile ungurești, au apărut și milițiile ardelene, sub forma de consilii și gărzi naționale. Ele au fost organizate de Consiliul Național Român Central și subordonate acestuia, având calitatea de organisme executive, alături de Consiliul Dirigent. Recrutarea s-a făcut pe bază de voluntariat dar au avut o pronunțată structură militară, în componența lor intrând majoritatea personalului întors de pe front din fosta armată austro-ungară. Tehnica de luptă a avut la bază preluarea armamentului din vechile structuri, subordonându-se unui Stat Major dependent de Consiliul Național Român Central, aflat mai întâi la Arad și mutat ulterior la Sibiu. Partidul Naţional Român a interzis în mod expres orice fel de excese. În casa din Arad a lui Ștefan Cicio Pop, sub conducerea preoților și învățătorilor se îndreptau coloane întregi de oameni din satele din împrejurimi, pentru a depune jurământ de fidelitate Consiliului naţional, sub flamurile tricolorului. De pe fronturile din Italia, regimentele româneşti veneau spre casă. Trenuri cu soldaţi înfometaţi străbăteau imensul cuprins al fostei monarhii dualiste. Regimentul 50 Alba Iulia a făcut 9 zile până la Viena, în fiecare gară debarcând câte 40-50 de morţi în urma gripei spaniole ce bântuia lumea. După nenumărate peripeţii, reuşesc să ajungă acasă. Peste 50.000 de foști militari români ai Armatei Austro-Ungare a avut un rol benefic în ceea ce privește formarea Gărzilor după ce s-au întors în Transilvania, pregătirea lor din punct de vedere politic și organizatoric militar fiind deja făcută prin activitatea Senatului Militar Român Central din Viena. La cererea lui Iuliu Maniu, susţinută şi de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha recunoaşte organizarea naţională şi militară a românilor şi dă o ordonanţă prin care românii nu mai erau obligaţi să depună jurământ pe drapelul maghiar. Atacat de partidele şoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.

Astfel, după cum spuneam mai sus, gărzile nationale române au apărut alături de gărzile similare maghiare sau de cele asemănătoare formate de secui sau sași, proporțional cu structura populației. Pâna la sfârșitul lunii noiembrie,  în jur de 8 000 -10 000 de persoane au fost înrolate în Gărzile Naționale Române, exista obligația de a fi înființată în fiecare comună cu majoritate română o Gardă Națională. Efectivele recomandate pentru fiecare localitate erau de aproximativ %% din totalul locuitorilor, iar în compunearea lor trebuiea să intre doar oaemni de mare încredere, indiferent de religie, comanda fiin atribuită unui ofițer, iar în lipsa acestuia un subofițer, aceștia fiind în cele mai multe cazuri aleși democratic. Era permisă folosirea vechilor uniforme din armata austro-ungară, dar fără însemne, precum și hainele civile, cu condiția ca toți membri gărzilor să poarte o brasardă tricoloră pe brațul stâng, pe care să figureze clar inscripția „Garda Națională Română” precum și denumirea exactă a formațiunii căreia îi aparțineau. Solda a fost stabilită pentru ofițeri la 30 de coroane, iar pentru gardiști la 20, hrana lor urmând să fie asigurată de comunitatea locală.Întreținerea gărzilor s-a făcut de către consiliile naționale fie prin contribuții benevole, fie prin dări proporționale, cele mai multe funcționând însă fără plată. Comanda Gărzii din orașul de reședință a fiecărui comitat(Arad, Alba de Jos, Brașov, Cluj, Fagăraș, Hunedoara), a reprezentat și structura de comandă a unităților corespondente din fiecare secțiune a respectivei unități administrative.

Garda Națională, prin natura ei a fost o forța care preluat cu succes rolul poliției locale și al jandarmilor până la intrarea trupelor regulate române în Transilvania, fiind în același timp și un important factor de opoziție politică, adminsitrativă și militară față de guvernul de la Budapesta.  Desființarea lor s-a produs fie forțat, prin decizii ale administrației militare franco-sârbă din Banat, sau maghiară situată la vest de linia de demarcație impusă de condițiile armistițiului dintre Aliați și Ungaria, fie pe fondul consolidării administrației românești în teritoriile eliberate, caz în care o parte din membrii Gărzilor au continuat să servească în calitate de voluntari în noua Jandamerie sau în Armata de Transilvania.