Tratatul de la Paris recunoștea oficial unirea Basarabiei cu România

Tratatul de la Paris din 1920 a reprezentat o recunoaştere de către principalele puteri aliate – Franţa, Regatul Unit, Italia -, a unirii Basarabiei cu România. Statele Unite au refuzat inițial să semneze tratatul pe motiv că Rusia nu era reprezentată la conferință, iar Japonia și Rusia sovietică nu au recunoscut niciodată această unire.

Întâmplarea face ca tocmai provincia românească care ceruse cea dintâi unirea cu Regatul României să rămână în afara sistemului internațional care recunoștea unirea. Explicațiile sunt multiple și explică marea bătălie diplomatică dată pentru recunoașterea acestei uniri, în virtutea principiului naţionalităţilor şi dreptului popoarelor la autodeterminare, prin care au fost recunoscute și actele de unire ale celorlalte provincii. Statutul de fost aliat al Rusiei Imperiale, impunea în cazul recunoașterii unrii Basarabiei cu România, nu un tratat de pace, ca în celelalte cazuri, ci un acord special cu Rusia, acum, sovietică și care nu fusese invitată la Conferința de pace. Astfel, la presiunile lui Ion I.C. Brătianu, chestiunea Basarabiei este pusă în discuție abia în februarie 1919, în cadrul Conferinței. Delegatul britanic și cel francez susțin cauza unirii, în timp ce delegatul american insista cu privire la introducerea unor clauze foarte stricte cu privire la garantarea drepturilor minoritătilor. Comisia se pronunță pentru o recunoaște provizorie a unirii, dar delegații americani se răsgândesc, susținând că nu se pot aduce modificări teritoriale unui stat cu care puterile reprezentate nu au fost în război și că, din punctul lor de vedere, e nevoie de consimțământul guvernului rus. Din cauza turbulențelor din Rusia, se are în vedere recunoașterea regimului amiralului Kolceak, foștii membri marcanți ai Regimului Țarist având o intensă muncă de propagandă prin care susțineau că problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914 nu puteau fi rezolvate fără consimțământul poporului rus. Astfel, în fața Consiliului Suprem, se vor confrunta, susținându-și cauzele, I.I.C. Brătianu și Vasily Alekseyevich Maklakov, reprezentantul „guvernului” Kolceak, Brătianu respingând cu vehemență ideea organizării unui referendum în Basarabia, susținută de americani. Din cauza gravelor tensiuni dintre Brătianu și reprezentanţii puterilor aliate, acesta va părăsi conferința, cabinetul său prezentându-și demisia în septembrie 1919. Chestiunea rămâne însă, amercianii propunând ajungerea la un compromis: cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii unirii Basarabiei cu România. Astfel, noul premierul Al. Vaida-Voevod se deplasează în mai multe rânduri la Paris și la Londra, anul 1920 fiind marcat și de necesitatea stabilirii frontierelor cu Ungaria.

Într-un final, buna-credinţă a statului român în privinţa prezenţei trupelor române în Ungaria și începerea tratativelor româno-sovietice determină Consiliul Suprem să recunoască unirea Basarabiei cu România, semnarea tratatului urmând sa se realizeze în momentul retragerii definitive a trupelor române din Ungaria. Astfel, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte. Din cauza problemelor diplomatice dintre Japonia și Rusia sovietică, ratificarea Tratatului este amânată, România şi Marea Britanie ratificând tratatul abia în 1922 și Franța în 1924.  Lipsa ratificării Japoniei (care din cauza insulei Sahalin a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova) a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic, aruncând o umbră de îndoială asupra valabilităţii și alimentând ulterior agresiva propagandă sovietică pe această temă. Astfel, bătălia diplomatică pentru Basarabia, în vederea unei depline recunoașteri a unirii s-a oprit în 1940, sub presiunea ultimatumului sovietic.

---

Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate, şi România:

Considerînd că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religiune sau limbă protecţiunea ce le este dorită;

Considerînd că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerînd că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerînd, în sfîrşit, că România, din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religiune sau de limbă, conform cu tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atît ai vechiului Regat al României, cît şi al teritoriilor de curînd transferate;

Au hotărît să încheie tratatul de faţă şi au desemnat ca plenipotenţiari ai lor, sub rezerva facultăţii de a dispune înlocuirea lor pentru semnătură; […]

Care s-au înţeles asupra stipulaţiunilor următoare:

Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar.

Art. 2. O comisiune compusă din trei membri, dintre care unul va fi numit de principalele puteri aliate, unul de România şi unul de Consiliul Societăţii Naţiunilor pe seama Rusiei, va fi constituită în termen de 15 zile, cu începere de la punerea în vigoare a tratatului de faţă, spre a fixa pe teren noua linie de fruntarie a României.

Art. 3. România se obligă a respecta şi a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1, stipulaţiile tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919 de către principalele puteri aliate şi asociate şi România, şi anume: a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religiune, aceleaşi garanţii de libertate şi de dreptate, ca şi celorlalţi locuitori din ţinuturile ce fac parte din Regatul României.

Art. 4. Naționalitatea română va fi dobindită de plin dret, cu excluderea oricărei alteia, de care supușii fostului Imperiu al Rusiei, stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1.

Art. 5. În termen de doi ani, cu începere de la punerea în vigoare a Tratatului de față, supușii fostului Imperiu al Rusiei, în vârstă de mai mult de 18 ani și stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1, vor putea opta pentru orice altă naționalitate ar putea dobândi. Opțiunea soțului va atrage după sine pe aceea a soției, opțiunea părinților va atrage după sine pe aceea a copiilor lor în varstă de mai puțin de 18 ani. Persoanele cari vor fi exercitat dreptul de opțiune prevăzut mai sus, vor trebui, în cele 42 luni următoare, să-și transporte domiciliul în Statul în favoarea căruia vor fi optat. Ele vor putea să-și păstreze bunurile imobiliare pe care l-ar poseda pe teritoriul român. Ele vor putea să ia cu dânsele bunurile lor mobile de orice natură, asupra cărora nu se va impune nici o taxă de ieșire.

Art. 6. România recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără nici o formalitate, pe supușii fostului Imperiu al Rusiei, născuți pe teriteriul Basarabiei, arătat la art. 1, din părinți domiciliați acolo, chiar dacă la data punerii în vigoare a Tratatului de față ei însăși nu și-ar avea domiciliul pe zisul teritoriu. Totuși, în termenul celor doi ani cari vor urma punerii în vigoare a Tratatului de față, aceste persoane vor putea declara în fața autorităților române competente, din țara în care își au reședința, că renunță la naționalitatea română și ele vor înceta atunci de a fi socotite ca supuși români. În această privință, declarațiunea soțului va fi socotită valabilă pentru soție și aceea a părinților va fi socotită valabilă pentru copiii în vârsta de mai puțin de 18 ani.

Art. 7. Înaltele Părți contractante recunosc că gura Dunării, numiti gura Kiliei, trebuie să treacă sub jurisdicțiunea Comisiunii Europene a Dunării. În așteptarea încheierii unei convențiuni generale cu privire la regimul internațional al căilor de comunicație pe apă, România se obliga de a aplica, în ceeace privește porțiunile din sistemul fluvial al Nistrului, cari pot fi cuprinse pe teritoriul ei sau cari alcătuest fruntariile acestui teritoriu, regimul prevăzut în paragraful 1 al art. 332 și în articolele 333-338 din Tratatul de Pace cu Germania, încheiat la 28 Iunie 1919.

Art. 8. România își va asuma responsabilitatea pentru partea proportională ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum și din celelalte angajamente financiare ale Statului rus așa cum va fi determinată printr-o Convențiune particulară între Principalele Puteri aliate și asociate de o parte și România de altă parte. Această Convențiune va fi pregătită de către o comisiune arătată de zisele Puteri în cazul în care comisiunea nu ve ajunge la un acord în termen de doi ani, chestitinile în litigiu vor fi supuse fără întâziere arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor.

Art. 9. Înaltele Părţi Contractante vor invita Rusia să adere la tratatul de faţă, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi puse la discuţiune.