Soarele rasare la 
Este 
Trupele Armatei române defilează în Budapesta, capitala Ungariei, după alungarea trupelor bolșevice ale lui Béla Kun
După ce trupele române de pe întrega alinie a frontului au ajuns pe 1 mai 1919 la Tisa, reușind joncțiunea cu trupele cehoslovace, întregului guvern român i-a revenit misiunea de a demonstra ca ocuparea acestui aliniament nu însemna revendicarea unor teritorii din Ungaria ci necesitatea apărării în fața planurilor expansioniste ale Republicii Sovietice Ungare sprijinite de Rusia bolșevică. În ajutorul lui Brătianu, pentru a-și demonstra punctul de vedere și necesitatea apărării Mari Uniri, vine ultimatumul trimis de Cicerin și Rakovski din partea Ucraine, care cerea României evacuarea în două zile a Basarabiei, precum și un al doilea ultimatum, care cerea României să evacueze Bucovina. Cam în acelasi timp, Lenin îi comunica telegrafic lui Béla Kun că prin Basarabia, Bucovina și Galiția urma să ajute Republica Sovietică Ungară. Deși, într-un final, sub presiunea Marilor Puteri, Ungaria bolșevică încheie un armistițiu cu Cehoslovacia, Marele Cartier General al Armatei Române decide menținerea pozițiilor pe Tisa, ca linie strategică, pe considerentul că Ungaria, nedezarmată, nu oferea nicio garanție, cu atât mai mult cu cât guvernul român constata intențiile agresive ale guvernelor sovietice ungar și rus, deplasările de forțe în regiunea frontului român, incursiunile peste Tisa.
Ionel Brătianu s-a folosit de toată căile diplomatice pentru a convinge opinia publică internatională că amplasarea armatei române pe Tisa apăra nu doar Marea Unire dar și statele democratice europene de pericoll comunismului. Dar chiar și în urma atacurilor armatei bolșevice maghiare desfășurate conform planului lui Lenin, prevăzând declanșarea la scară europeană a unor mari demonstrații muncitorești pentru apărarea Ungariei bolșevice, Marilor Puteri le-a luat mult timp până să înțeleagă pericolul care încerca să se înstaleze în inima Europei. După un contraatac extrem de puternic al forțelor maghiare asupra armatei române și după o săptămână de lupte crâncene, trupele române reușesc să se apropie de Budapesta. Pe 3 august 1919, în jurul orei 20:00, fără a avea un ordin în acest sens, Colonelul Rusescu și un detașament român intră în Budapesta descălecând în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Iosif”. Această acțiune pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu, care a și luat măsuri disciplinare împotriva ofițerului care îndrăznise să îi știrbească din aureola victoriei totale. Comandantul armatei române ce operase în Ungaria, generalul Mărdărescu, va privi defilarea militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători, doar a doua zi, la ora 18:00, din centrul bulevardului Andrássy din Budapesta. Din acest motiv, istoricii au înregistrat data de 4 august 1919 ca dată a ocupării capitalei Ungariei. După pătrunderea în Budapesta a altor efective ale armatei române, generalul Moșoiu a fost numit comandant al Garnizoanei militare Budapesta și Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa.
Trebuie menționat că în ciuda încercărilor diplomatice ale lui Brătianu, acțiunile armatei române desfășurate în Ungaria ocupată, inclusiv Budapesta, au fost criticate de membrii Misiunii Militare Aliate (Allied Military Mission), în special de reprezentantul american, general maior Harry Hill Bandholtz. Acesta din urmă a devenit vestit datorită intervenției ferme cu care a împiedicat pe 5 octombrie 1919 sechestrarea bunurilor Muzeului Național al Ungariei. Despre aceste șicane dintre aliați, află mai multe din relatările Contelui de Saint-Aulaire, ambasador al Franței în România.
“Da, 1918, una dintre acele clipe când Franța ținea balanța destinului, dar punea greutăți false, falsa ideologie, care făcea jocul Moscovei, confundând Revoluția Rusă cu antiteza ei: pacea, libertateam prosperitatea, dreptatea.
La Consiliul suprem de la Paris, acest areopag care, sub președinția lui Clemenceau și sub inspirația lui Wilson, promulgă o nouă Cartă a umanității, toate avantajele erau pentru Soviete și toată severitatea pentru România, principala lor victimă.
Asupra Conferinței de pace nu știu decât ce toată lumea știe – și uită, fapt care îmi îngăduie să o amintesc. La Paris, în timpul concediului meu din 1919, niciodata nu l-am văzut pe Clemenceau, nici pe vreunul dintre cei “big five”, cei cinci mari, cu americanul Wilson, englezul Lloyd George, italianul Seialoja și japonezul al cărui nume îmi scapă. Congresul vorbea englezește și gândea americănește. […] Tardieu […] îmi marturisea: ” Duc o luptă aprigă ca să fie recunoscută calitatea de aliat lui Brătianu și României. Am împotriva mea pe Clemenceau care nu-l iartă că a încheiat armistițiul, pe Wilson care declară că nu știe nimic despre tratatul nostru de alianța din 1916 și pe toți juriștii pentru care pacea cu Germania din 7 mai 1918 răpește României calitatea ei de aliată. Până acum pierd vremea ca să le demonstrez că această pace nu-i este opozabilă nici moral, nici politic, deoarece marii aliați au aprobat-o, și nici juridic, deoarece regele nu a ratificat-o niciodată și a decretata din nou mobilizarea la primul contact cu armata de la Salonic. Într-un cuvânt, în numele dreptătii, se face o mare nelegiuire dorindu-se pedepsirea României pentru neorocirile îndurate, de care Aliații sunt răspunzători, noi înșine pentru că nu ne-am ținut angajamentele la Salonic, apoi, și mai ales, Rusia, prin josnica ei tradare.”
După acest “război al dreptului”, România, dintre toți aliații noștri cea care a suferit cel mai mult, a fost cea mai prost tratată, în formă, nu în fond. Consiliul suprem nu putea, fără a renega principiul său esențial, principiul naționalitătilor, s-o împiedice să-l aplice realizându-și unitatea și dublându-și teritoriul. Evidenta dreptate a cauzei sale si presiunea opiniei europene, mișcată de imensitatea sacrificiilor sale, au biruit reaua-voință.
Acest război, zis și “războiul democrațiilor”, a ajuns la o pace în esență aristocratică; elaborată și impusă celor mici de “cei cinci mari”, o “Petarhie” cum fusese numită Sfânta Alianță (trimitere la Sfânta Alianță, pact încheiat în 1815 între Rusia, Austria și prusia pentru stâvilirea aspirațiilor liberale și naționale ale popoarelor europene, aspirații născute în urma Revoluției Franceze și a războaielor napoleoniene) care, fără să înalțe steagul democrației, a avut cel puțin meritul să garanteze pacea mai multa vreme. Nu s-a ținut deloc seama de angajamentul luat față de România, căreia, pentru a o atrage în război, i s-a promis că va fi tratată pe picior de egalitate cu ceilalți aliați.
Eu primeam confidențele lui Brătianu, redevenit președinte al Consiliului în decembrie 1918, ale cărui previziuni sumbre asupra acțiunii celor cinci mari erau depășite. “Câte nerozii! spunea el. N-aș fi crezut niciodată.” El numea Consiliul suprem “Sindicatul suprem al bolșevismului”. Rămăsese uimit de ignoranța și de iluziile privitoare la Revoluția Rusă, pe care o compara cu acele săruri care nu se conservă decât într-un flacon negru și se descompune la lumină. Dar lumina inspiră teamă. Cât despre pacea de la Versailles, nu se amăgea asupra duratei sale. El denunța viciul ei capital, contrastul între nimicnicia garanțiilor și severitatea condițiilor, prin această formulă pitorească: “Ghirlande wilsoniene în jurul unor clause napoleoniene.” […]
Acest Consiliu deveni “Consiliul suprem al bolșevismului” atunci când, în conflictul României cu Ungaria bolșevizată, a luat partea acesteia din urmă. Revoluția de la Budapesta se înfăptui în sunetele Marseillezei, ceea ce a fost de ajuns ca să cucerească inimile democrațiilor. În afară de aceasta, […], statul-major al lui Bela Kun se compunea exclusiv din coreligionarii săi, ceea ce-i asigura la New York preferința băncilor și a presei.
Încurajat de atâta indulgență, Bela Kun înteți atrocitățile în interior și agresivitatea în exterior. În loc să dea, în numele interesului european, mandat României să distrugă regimul lui sângeros, Consiliul suprem angajă noi tratative cu Bela Kun. El aruncă anatema asupra românilor care, fără să aștepte acest mandat, au atacat și înfrânt armata lui Bela Kun. Si atunci, după ce că eram cât pe ce să fiu revocat pentru că, împreună cu toți aliații, aprobam armistițiul romqno-german după trădarea Rusiei, am fost amenințat să fiu revocat pentru că sprijineam rezistența României față de îndemnurile Consiliului suprem, care voia să-i impună un armistițiu cu Bela Kun. Brătianu, care trântind ușa, tocmai părăsise Parisul și Conferința de pace, îl sfătui pe regele Ferdinand, cum l-am sfătuit și eu, să nu se lase intimidat de amenințările molatice ale Consiliului suprem și, în ciuda vetoului acestuia, să salveze România și civilizația din această parte a Europei. La 3 august, armata maghiară era complet distrusă. Bela Kun a fugit la Viena. Principalul său locotenent și călău-șef, Tibor Samuely, și alți revoluționari, au fost măcelăriți de populatie. Aramata română ocupa Budapesta sub comanda generalului Moșoiu. Acolo se loci de ostilitatea șefilor de misiune italiană și engleză […]. […]
Ușurința relativă cu care armata română, în ciuda acestei ostilități, extirpă cancerul ruso-maghiar pe care marii aliați se străduiseră să-l agraveze, reprezenta încă o condamnare a politicii lor de pasivitatea și de complicitate alternative față de Moscova. Pentru a termina odată cu bolșevismul, o lovitură de pumn dată acestui paralitic ar fi fost de ajuns. Aliații au preferat să-i atace pe români, să instituie o comisie interaliată pentru a supraveghea rechizițiile lor și pentru a le interzice recuperarea obiectelor furate de unguri în timpul ocupației. Li s-au imputat jafurile comise de bolșevici. Nu li s-au dat lăsat decât 50 de locomotive din cele 1200 luate de inamic. Aliații îi tratau pe români ca pe dușmani, în timp ce foștii lor dușmani, ungurii, îi tratatu ca pe eliberatori. [..]
Bogăția României constituia pentru ea atunci o slăbiciune, dând oamenilor de afaceri americani o posibilitat de șantaj, îndeosebi domnului Hoover, viitorul presedinte al Statelor Unite, care, pe atunci, dicta în ceea ce privește aprovizionarea în Europa. El subordona aprovizionarea României, sleită de război, unor concesiuni industriale în folosul unui grup de financiari evrei din America, amenințând-o cu pierderea “sprijinului Americii la Conferință”.
Mă indignam de aceasta în chip naiv, adică prostesc. Nu cunoșteam doctrina care ridica la rang de religie “eficiența”, “productivitatea”, “productivismul” și Statele Unite ca templu al acestui cult.” ____ Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Contele de Saint Aulaire, Editura Humanitas, 2016, București, paginile 267-272