Unirea Banatului cu România este consfințită prin intrarea armatei române în Timișoara

Deși Unirea Banatului cu România a fost proclamată pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, preluarea de facto și de jure a administrație Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu mare greutate, datorită prezenței în regiune a trupelor sârbe și franceze, Banatul fiind o regiune disputată atât de cercurile maghiare cât și de cele sârbești. De altfel, după ce tentativa dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat (bolșevic) din Ungaria de a forma o Republică Autonomă Bănățeană în cadrul Ungariei, a eșuat, sârbii au profitat de armistițiul Austro-Ungariei cu Antanta, semnat la Belgrad, care complica planurile românilor de a prelua Banatul, deși armata maghiară trebuia să se retragă la nord de Mureș, instalând o ocupatie militară în regiune.

Sârbii au trecut imediat Dunărea, ocupând Timișoara încă din 14 noiembrie 1918 și ajungând la Mureș în 20 noiembrie, își stabilizează trupele între Szeged și Lipova. Ca trupe ale Antantei și deci aliați ai României, trupele sârbe au fost inițial privite cu prietenie în Timișoara, însa în curând, românii au aflat că nu doar ungurii îi priveau cu dușmănie, ci și sârbii. Persecuțiile armatei sârbe se intensifică însă de-a lungul întregii zone de ocupații sârbești, după proclamarea Unirii, căci la Marea Adunare de la Alba Iulia au participat mulți bănățeni, în ciuda restricţiilor şi impedimentelor de tot felul impuse de trupele de ocupaţie. Astfel, deși „călătoria la Ardeal” a fost interzisă de ocupanții sârbi, delegaţia bănăţenilor la marea Adunare de la Alba Iulia a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale şi principalele organizaţii politice, sociale şi culturale bănăţene, printre care şi episcopii Miron Cristea şi Valeriu Frenţiu dar și secretarii Marelui Sfat Național Român din Transilvania, Caius Brediceanu şi Traian Novac. Deoarecele persecuțiile autorităților militare sârbe au ieșit la lumină, în Banat a sosit generalul francez Berthelot, favorabil cauzei românilor, iar datorită intervenţiilor acestuia şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent pe lângă Antantă, s-a decis retragerea treptată a trupelor sârbeşti şi preluarea de către trupele franceze. Acestea au preluat estul Banatului în ianuarie 1919.

Abia pe 28 iulie 1919 administrația românească s-a instalat în Banat, când Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru judeţul Caraş-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timişoara pentru judeţul Timiş-Torontal, cu sediul la Timişoara. Însă preluarea de facto și de jure a administrație Banatului de către autoritățile românești, și deci Unrea Banatului cu România a fost consfințită abia pe 3 august 1919, prin intrarea armatei române, sub comanda colonelului Economu, în Timișoara, în uralele mulțimii entuziasmate. Armata este primită de oficialitătile locale și de reprezentanții minoritătilor în piața din centrul orașului, numită de atunci Piața Unirii. Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, sosesc la Timişoara dinspre Arad prim-ministrul Brătianu şi ministrul Consiliului Dirigent Ştefan Cicio-Pop. În ziua următoare Regatul român a încheiat tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari. Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.