Soarele rasare la 
Este 
Anglia adoptă primul Act privind comerțul și navigația care afectează America – Actul de Navigație din 1650
Prin Actele de Navigație emise între 1650 și 1669, Anglia a urmărit să protejeze transportul maritim englez și să obțină un profit din coloniile din Lumea Nouă. În 1642, Parlamentul cel Lung a scutit importurile și exporturile din Noua Anglie de toate taxele.
Între 1650 și 1651 trei inițiative ale Parlamentului vor avea efecte notabile în istoria dezvoltării istorice a programelor comerciale și coloniale ale Angliei. Acestea au inclus o primă comisie a comerțului care urma să fie înființată de Parlament pe 1 august 1650, cu scopul de a promova și reglementa comerțul englez. Noii comisari numiți trebuiau să aibă în vedere atât comerțul intern cât și cel extern, societățile comerciale, producătorii, porturile libere, taxele vamale, accizele, sistemul monetar și schimbul valutar, pescuitul dar și plantațiile și orice alte statistici și să identifice cele mai bune mijloace de promovare și de încurajare a comerțului în interesul și folosul Angliei. Acestă primă inițiativă a fost urmată în octombrie de o serie de reglementări prohibitive la adresa comerțului cu coloniile pro-monarhie, urmate în octombrie 1651 de Primul Act de Navigație. Cele trei inițiative au reprezentat o primă expresie definitivă a politicii comerciale a Angliei, fiind prima încercare de a stabili un control legitim al comerțului și afacerilor coloniale, marcând începuturile unei politici care a urmărit exclusiv prosperitatea Angliei. Actul de Navigație din 1650 care interzicea comerțul cu coloniile regaliste (Barbados, Virginia, Bermuda și Antigua) a fost mai amplu; tuturor navelor străine le-a fost interzis să tranzacționeze cu oricare dintre plantațiile engleze fără o licență. În plus, era legală confiscarea oricărei nave care încălca reglementările. Acest Act, numit uneori și Actul de Navigație din 1650, a fost adoptat în grabă ca o măsură de război în timpul Războiului Civil Englez, dar a fost urmat de un Act mult mai atent conceput în 1651.
În 1651, Parlamentul condus de Oliver Cromwell, conducătorul Commonwealth-ului Englez a adoptat primul act de navigație dintr-o serie de acte care vor produce multă iritare între țara-mamă și coloniile sale. Actul de navigație adoptat pe 9 octombrie 1651 prevedea că niciun produs cultivat sau fabricat în Asia, Africa sau America nu putea să fie transportat în Anglia decât în nave englezești; mărfurile oricărei țări europene importate în Anglia trebuia să fie aduse fie doar în nave britanice. Legea interzicea, de asemenea, importul și exportul de pește sărat transportat în alte nave decât cele englezești, precum și sancționarea navelor străine care transportau pește și alte mărfuri între porturile engleze. Orice încălcări ale prevederilor erau sancționate cu confiscarea navei și a încărcăturii acesteia. Legea îi viza în special pe care olandezii care controlau mare parte din comerțul internațional european și chiar o mare parte din transportul maritim britanic, excluzându-i practic de la comerțul direct cu Anglia, o reacție la eșecul misiunii diplomatice engleze la Haga, care căuta o uniune politică a Commonwealth-ului cu Republica Provinciilor Unite Olandeze. Englezii au propus olandezilor să își unească forțele pentru a cuceri posesiunile spaniole și portugheze, Anglia urmând să preia controlul Americii, iar olandezii controlul Africii și al Asiei. Proaspăt ieșiți însă din războiul cu Spania, olandezii preluaseră deja controlul asupra majorității coloniilor portugheze din Asia, așa că au văzut prea puține avantaje în această uniune, propunând ca alternativă un acord de liber schimb. Propunerea a fost considerată inacceptabilă de către englezi, astfel că Actul de Navigație din 1651 este considerat una dintre cauzele care au condus la primul război anglo-olandez. Legea a stimulat dezvoltarea flotei Angliei, urmârind în același timp să submineze puterea maritimă și comercială a Republicilor Provinciilor Unite. Însă comerțul anglo-olandez a reprezentat doar o mică parte din totalul fluxurilor comerciale olandeze. Cu toate acestea, noile reguli nu au fost puse în aplicare cu strictețe, cu atât mai puțin în coloniile din Noua Anglie. În 1653, victoriile navale au arătat supremația marinei Commonwealth-ului în apele teritoriale engleze însă olandezii au reușit să închidă comerțul pentru engelzi în Marea Baltică și în Marea Mediterană.
Tratatul de la Westminster din 1654, care a încheiat primul război anglo-olandez a dus o ușoară detensionare a relațiilor dintre cele două state. Olanda nu a reușit abrogarea sau modificarea Actului de Navigație din 1651, însă acesta a avut un impact oarecum redus asupra comerțului olandez. Angliei, Actul îi aducea o oarecare consolare, neputând împiedica declinul comercial al Angliei peste mări, cu excepția cazurilor în care Anglia era principalul consumator. În America și Indiile de Vest, olandezii au realizat un comerț înfloritor de contrabandă datorită preferinței plantatorilor englezi pentru mărfurile de import olandeze.
În 1660 a fost însă aprobat un nou Act de Navigație, care practic a adus multe completări primului. Importul sau exportul din coloniile britanice a oricăror bunuri era interzis, excepție făcând bunurile transportate la bordul navelor engleze sau coloniale. Exportul de tutun, zahăr, bumbac, lână, lemn din colonii era permis doar în Anglia sau spre alte colonii engleze. Pentru exportul acestor mărfuri în Anglia se plăteau taxe grele, iar din 1672 astfel de taxe au fost impuse și mărfurilor vândute între colonii. Dacă aceste legi ar fi fost aplicate cu strictețe, efectul lor asupra coloniilor ar fi fost dezastruos, acestea bucurându-se de un comerț înfloritor pentru aceste produse cu alte țări. Alte produse, precum cerealele, proviziile de sare și pește nu au fost introduse pe listă, deoarece acestea erau produse și în Anglia, iar dacă toată producția din colonii ar fi fost exportată spre Anglia, producătorii englezi ar fi fost ruinați. Orezul nu a fost nici el trecut pe listă, el putând fi exporta către toate porturile aflate la sud de Capul Finisterre. Totuși, Parlamentul a luat și măsuri favorabile coloniilor. A interzis cultivarea tutunului în Anglia, a suprataxat tutunul spaniol și fierul suedez, a acordat bonificații pentru diverse bunuri produse în colonii.
Însă pe lângă aceste legi au mai existat altele care aveau tendința de a împiedica dezvoltarea coloniilor – legea porumbului și a manufacturii. Legea porumbului îl favoriza pe fermierul britanic, iar începând cu 1666 piața de cereale din Anglia a fost practic închisă coloniștilor. Spre deosebire de actele de navigație, aceste legi au fost mult mai eficiente. În 1708 la New York se produceau trei sferturi din mărfurile din lână și alte fibre folosite în colonie, dar și pălării de blană, multe dintre acestea fiind exportate în Europa și Indiile de Vest. Acest comerț a fost suprimat de legile adoptate în Anglia. În 1732, exportul de pălării în Anglia, în alte țări străine sau dintr-o colonie în alta a fost interzis. De asemenea a fost limitat numărul angajaților pe care un producător de pălării putea să îl folosească. Fierul a fost găsit în toate coloniile, iar forje și cuptoare pentru prelucrare au apărut în mai multe locuri. În 1750, Parlamentul a adoptat o lege care interzicea fabricarea oțelului în colonii. Cu alte ocazii, Parlamentul a adoptat și legi care au restricționat fabricarea bunurilor din lână în colonii. Aceste legi au apăsat mai ales coloniile nordice iar efectul lor a fost mai puțin resimțit în coloniile sudice, unde manufacturile erau rare.
Însă dintre cele mai dure legi engleze impuse coloniile, care a suprimat comerțul colonial, a fost Legea melasei din 1733, prin care au fost impuse taxe prohibitive asupra melasei și zahărului din Indiile de Vest Franceze. Coloniile din Noua Anglie s-au bucurat de un comerț înfloritor cu insulele franceze, primind melasă și zahăr pentru făină, cherestea, pește și alte materii prime care nu puteau fi vândute în Anglia. Dacă această lege ar fi ajuns să fie aplicată, prosperitatea coloniilor din Noua Anglie ar fi luat sfârșit. Coloniile din Nord care, în mare, produceau aceleași bunuri ca Anglia, au fost cel mai puternic afectate de aceste legi.
Consiliul pentru comerț și plantații, înființat ca un organism permanent în 1695, a ținut cont de actele legiuitorilor coloniali, corespondând cu guvernatorii și informându-se temeinic în legătură cu toate problemele comerțului colonial. În ciuda tuturor eforturilor, actele de navigație cu greu puteau fi aplicate. Se poate spune că întregul popor a devenit legiuitor, iar funcționarii vamali și chiar și guvernatorii au încuviințat aceste practici. Contrabanda s-a desfășurat pe toate nivelurile, oamenii rămânând indiferenți la deciziile instanțelor Amiralității din majoritatea coloniilor. Actul Melasei a fost o greșeală economică și politică gravă; nu doar că a împins aproape întreaga populație spre activităti de comerț ilicit, dar a adus dispreț și pentru parlamentarii incapabili să își impună propriile legi. În plus, exemplele de contrabandă veneau chiar din Anglia. S-a estimat că peste 40 000 de englezi erau implicați în contrabandă. Importurile ilegale de mătase franceză, ceai din India și alte produse au depășit importurile legale. Prin urmare, din motive morale, Anglia nu putea reproșa nimic coloniilor din America.
Pentru corectitudine, trebuie subliniat că nu toate legile adoptate în Anglia au fost nefavorabile coloniilor. După cum am menționat, cultivarea tutunului în Anglia a fost interzisă pentru protecția coloniilor. Apoi, la începutul secolului al XVIII-lea, a existat un echilibru în comerțul Angliei cu Norvegia, Suedia și Rusia, de unde englezii își cumpărau mari nave de transport. Pentru a corecta acest lucru, în raport cu coloniile, Parlamentul a oferit bonificații pentru cânepa, cheresteaua, gudronul, terebentina și alte produse americane. Legea adoptată în timpul domniei reginei Anna s-a dovedit foarte eficientă; în scurt timp Anglia a început să exporte surplusul din aceste bunuri venite din colonii.
În legătură cu politica colonială a Angliei din această perioadă, trebuie luate în considerare două aspecte; de cealaltă parte a Atlanticului, politica a fost privită dintr-un punct de vedere strict american, cu toate că Anglia nu a fost mai severă în ceea ce privea comerțul colonial decât alte țări cu posesiuni coloniale. La fel ca și în alte țări, guvernul britanic considera că scopul existenței unor astfel de colonii trebuia să fie în beneficiul țării-mamă. Acest sistem implica subordonarea intereselor coloniilor țării-mamă. Obiectivul Marii Britanii a fost de a exporta bunurile fabricate în Anglia, în America și de a importa de acolo doar materiile prime, înclinând balanța comercială în favoarea Marii Britanii. Acest obiectiv a fost, de cele mai multe ori, atins. În 1759, coloniile din Noua Anglie au trimis în Anglia mărfuri în valoare de 38 000 de lire sterline și au cumpărat de acolo bunuri în valoare de 600 000 de lire sterline, în special cu bani proveniți din contrabandă. Cu toate acestea, politica britanică a stimulat foarte mult industria americană. Cum actele de navigație acordau același statut navelor coloniale cu cele engleze, Noua Anglie a devenit un important constructor de nave.
În ansamblul ei, politica colonială britanică a fost una nefericită fix pentru interesele britanice pe care a încercat să le protejeze. Mai mult, a condus la alienarea coloniștilor, puțin câte puțin, pregătind terenul pentru ruptura definitivă de țara-mamă. Istoricul britanic, William Edward Hartpole Lecky, în legătură cu politica colonială britanică nota:
Egoismul deliberat al legislației comerciale engleze a fost cel care a săpat o prăpastie între țara-mamă și coloniști.
Surse:
“History of the United States of America,” by Henry William Elson, The MacMillan Company, New York, 1904. Transcribed by Kathy Leigh.