Soarele rasare la 
Este 
Căpitanul Jakob van Heemskerk, angajat al Companiei Olandeze a Indiilor de Est, atacă și capturează galionul portughez Santa Catharina, marcând un moment important în istoria dreptului maritim internațional
Pe 25 februarie 1603, faimosul căpitan olandez Jakob van Heemskerck atacă și jefuiește galionul portughez Santa Catharina. O captură extraordinară pentru Republica Olandeză, estimată la 3 milioane de florini. Deși în acel moment olandezii erau în război cu Spania și Portugalia, van Heemskerck nu era autorizat nici de Compania Indiilor de Est și nici de guvern să utilizeze forța asupra unor nave străine. Cum însă captura a fost una deosebit de însemnată, mai mulți acționari au dorit să găsească o cale legală pentru a justifica acest act de pură piraterie. Astfel, autoritățile olandeze și reprezentanții companiei au căutat sfatul celebrului lor jurist, respectatul și influentul Hugo de Groot, cunoscut și sub numele de Grotius, un teoretician, pionier în domeniul dreptului natural, conform căruia lucrurile sunt bune sau rele prin natura lor.
Aceasta a fost o ușoară îndepărtate de idealul calvinist, conform căruia Dumnezeu era singura sursă a calităților etice. Promovând eliberarea dreptului de sub tutela teologiei, Grotius a susținut faptul că dreptul nu se întemeiază pe voința vreunei divinități, ci pe natura omului și pe principiile rațiunii. Republica Olandeză, fondată pe principii de toleranța religioasă, devenise în scurt timp a teocrație calvinistă. Grotius, umanist și patriot olandez, s-a luptat cu Calvinismul întreaga sa viață. În această luptă el a reflectat asupra legilor internaționale ale războiului, asupra problemelor legate de pace și de justiție. Concepțiile sale despre dreptul natural au fost expuse într-una dintre lucrările sale cele mai importante, “De Jure Praedae Commentarius” (Comentariu asupra legii premiului și a prăzii), lucrare care a influențat opera filosofului liberal britanic, John Lock.
În 1609, Hugo Grotius a încercat să-și întemeieze apărarea asupra sechestrului în termenii principiilor naturale ale justiției dar a formulat și un nou principiu potrivit căruia marea era teritoriu internațional, iar toate națiunile erau libere să o folosească pentru comerțul maritim. Un remarcabil teoretician al dreptului internațional, el a contribuit practic la formarea unui concept al societății internaționale prin introducerea acestei noțiuni noi și moderne de Mare Liberum (“marea liberă” accesibilă tuturor), opusă lui Mare Clausum (“mare închisă”), precum și dreptul la pradă și la liberul schimb, înlocuirea vechii “piraterii naturale” cu noțiunea de piraterie reglementată legal în serviciul oficial al statului. Cum Grotius considera războiul un rău necesar, era clar pentru el că și conflictele trebuiau reglementate. În opinia lui, un război just era războiul purtat pentru a obține un drept. Deși în lucrarea sa Mare Liberum (1609), susține practic libertatea comerțului maritim de care avea nevoie burghezia olandeză, împotriva Angliei, Spaniei și Portugaliei, acest concept de “mare liberă” va fi practic adoptat, dupa lungi dezbateri, de toate națiunile europene maritime, marcând astfel respingerea oficială a monopolului iberic instaurat prin Tratatul de la Tordesillas în 1494.
În Mare Liberum, publicată de Elzevier în primăvara anului 1609, Grotius a adaptat principiul inițial formulat de Francisco de Vitoria și dezvoltat în continuare de Fernando Vazquez de Menchaca (Școala de la Salamanca) care susținea că marea era teritoriu internațional, pe care toate națiunile erau libere să îl folosească pentru comerțul maritim. Prin revendicarea acestui concept de “mare liberă”, Grotius a oferit o justificare ideologică în opoziție față de conceptul de Mare Clausum, folosit de portughezi și spanioli pentru a-și impune monopolurile comerciale prin puterea maritimă. Anglia, care în acel moment își disputa dominația în comerțul mondial cu Olanda, s-a opus în anumite privințe conceptului prezentat de Grotius, John Selden redefinind în schimb principiile “mării închise” și susținând suveranitatea asupra apelor maritime din jurul Angliei.
Avocat angajat al Companiei Olandeze a Indiilor de Est, Grotius a stabilit în capitolul I al lucrării sale obiectivul de a demonstra în mod scurt și clar că “olandezii (…) au dreptul de a naviga către Indiile de Est” și că “au dreptul de a se angaja în acțiuni comerciale cu oamenii de acolo”. Mai departe, el a susținut că “fiecare națiune este liberă să călătorească spre orice altă națiune și să facă negoț cu ea”. De la această premisă, Grotius a argumentat că acest drept evident și imuabil de a călători și de a face comerț necesita la rândul său un drept de a traversa uscatul și un drept de a traversa marea. Cum marea însă este formată din mai mult aer decât pământ, rezultă că ea este o proprietate a tuturor națiunilor. De ce? Pentru că aerul nu este susceptibil de ocupație; el aparține tuturor oamenilor. La fel ca și aerul, marea fiind atât de nelimitată, nu poate deveni posesia cuiva, ea fiind adaptată de natură astfel încât să fie folosită de toți, pentru navigație sau pescuit. Desigur, concepțiile lui Grotius au fost amplu contestate de puterile maritime, amplificând conflictele. O formulă care să împace într-o oarecare măsură pretențiile puterilor maritime, a fost găsită de Cornelius Bynkershoek abia în 1702, în lucrarea De dominio maris. Practic, Bynkershoek limita dominația martimă la distanța efectivă a unei salve de tun capabile să protejeze efectiv coasta. Acest lucru a devenit universal adoptat doar că în locul lungimii unei salve de tun s-a optat pentru o distanța în limită de trei mile.
Surse:
en.wikipedia.org/wiki/Hugo_Grotius
en.wikipedia.org/wiki/Santa_Catarina_(ship)
en.wikipedia.org/wiki/Mare_Liberum