Soarele rasare la 
Este 
Carol I este noul rege al Angliei
Carol I al Angliei s-a născut pe 19 noiembrie 1600, la Palatul Dunfermline, Scoția, fiind al doilea fiu al regelui Iacob I al Angliei și al VI-lea al Scoției și al soției acestuia, Ana a Danemarcei. Devine moștenitorul Casei Stuart al tronului Angliei, Scoției și Irlandei în 1612, în urma mortii fratelui său mai mare, Henric Frederick, Prinț de Wales. Ajunge pe tronul Angliei, pe 27 martie 1625, după moartea tatălui său.
După urcarea pe tron, se casătorește prin procură cu Maria Henrietta a Franței, și mai apoi, pe 13 iunie 1625, oficial, la Canterbury. A fost încoronat pe 2 februarie 1626, la catedrala Westminster Abbey, de arhiepiscopul George Abbot, dar soția nu i-a fost alături, deoarece a refuzat să participe la o ceremonie religioasă protestantă. După încoronare, adept al puterii divine și abolute a regalității, Carol I a intrat în conflict cu Parlamentul pentru putere, dizolvându-l în 1629. Din cauză că a încercat să impună taxe făra aprobarea Parlamentului, mulți istorici îl acuză de tendințe absolutiste. Cu toate acestea, trebuie precizat că Anglia avea numeroase datorii în momentul în care Carol a urcat pe tron. Pentru reducerea datoriilor și pentru îmbunătățirea apărării și creșterea înarmării, Carol I a revigorat legile forestiere și a reintrodus o taxa antică (Ship Money) pentru construirea navelor și protejarea comerțului împotriva pirateriei. Practic, prin dreptul său de rege, Carol a încercat sa impună reformele financiare necesare pentru rezolvarea crizei datoriilor Angliei și pentru consolidarea securității financiare necesare pentru îmbunătățirea apărării în fața puterilor străine. Pe lângă Parlament, Carol I intră însă în conflict si cu societatea engleză, fiind acuzat de supușii săi că ar fi filo-catolic și că s-ar opune reformei Bisericii Anglicane. Tensiunile politice, financiare și religioase care s-au acumulat în ani, aveau să explodeze în scurt timp într-un război civil, care se va încheia cu prinderea, judecarea și condamnarea la moarte a regelui Carol I sub acuzatia de trădare și cu numeroși oameni care au fugit fie în Europa, fie în Lumea Nouă din calea conflictului. Carol I a fost decapitat pe 30 ianuarie 1649, în curtea Palatului Whitehall din Londra. Monarhia a fost abolită, în locul ei fiind instituită o republică, condusă de Oliver Cromwell. Republica va intra și ea în criză, astfel că Cromwell va consimți ca Carol al II-lea, fiul lui Carol I, să restaureze monarhia. Carol I al Angliei a fost sanctificat de Biserica Anglicană, care-l amintește pe 30 ianuarie. Carol I rămâne primul și singurul rege englez executat de subiecții săi.
Pentru a înțelege însă măsurile regimului carlist, trebuie înțeles contextul internațional. Spre deosebire de Franța, Spania sau chiar Porvinciile Unite, Anglia moștenita de Carol I nu avea statutul de mare putere. Visteria regală nu își putea permite și nici populatia nu era dispusă să suporte cheltuielile necesare construirii unei marine care să includă nave de război puternice, capabilă să țină piept puternicelor nave de război ale puterilor maritime continentale sau mai micilor și mai rapidelor nave ale piraților. Până la începutul anului 1630, devenise clar că acțiunile împotriva piraților pentru protejarea comerțului, precum și apărarea suveranitătii și intereselor naționale puteau fi realizate doar printr-o extindere a flotei Marinei Regale. Cheltuielile pentru apărarea navelor de comerț de atacurile piraților de pe Coasta Berberă erau atât de ridicate încât depășeau cu mult mijloacele de finanțare tradiționale ale marinei. Și chiar dacă amenințarea pirateriei nu ar fi existat, tot era necesară găsirea unor noi surse de finanțare, necesare pentru dezvoltarea marinei, precum taxa pe nave (Ship Money).
Această slăbiciune a Angliei, limita și optiunile de politică externă ale guvernului. Stuarții trăiau într-o permanentă frică de faliment. Carol I al Angliei este deseori prezentat ca un monarh izolat, înconjurat de lingușitori, desi există suficiente dovezi care arată că monarhul nu fugea de păreri obiective, deloc măgulitoare. Într-un memoriu de la sfârșitul anului 1633 sau începutul anului 1634, Sir John Coke îi aduce la cunoștință regelui, un raport lipsit de ocolișuri despre declinul puterii Angliei, abuzurile și lipsa de respect cu care străinii se referă la Anglia și regele ei. Tot în memoriu i se aduc la cunoștință regelui și nedreptățile, jignirile și abuzurile suferite de subiecții străini pe mările libere. Alte paragrafe descriu insultele aduse Angliei de oficialii unor țări precum Veneția, Franța, Spania, Provinciile Unite, Danemarca, Suedia, Polonia, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, Rusia. În final, Sir John Coke, subliniază faptul că regele nu poate spera să i se facă dreptate, el trebuie să și-o înfăptuiască singur, prin consolidarea unei Marine Regale capabile să asigură apărarea, și care i-ar permite să reclame dreptul indubitabil de suveran al mărilor britanice (Marea Celtică, Marea Irlandei, Marea Nordului, Canalul Mânecii). Reputația Angliei și respectarea drepturilor subiecților englezi de peste mări și țări aveau să fie restaurate prin aceste noi flote construite din taxarea navelor (Ship Money Fleets). Motivele din spatele readucerii în discuție a acestei antice taxe au fost mai multe, dar amenințarea piraților de pe Coasta Berberă a fost un motiv major care trebuia tratat cu celeritate.
Carol I este adesea acuzat că a purtat o politică externă care părea slabă, cu toate acestea, Anglia a câștigat cu mult mai mult din neutralitate. Desigur, uneori era necesar sau folositor să se poziționeze de partea unei puteri sau a alteia, dând impresia că Anglia ar putea intra în conflict de o anumită parte. Însă angajamentul de o parte sau alta putea să devină riscant iar o putere de ordin secund precum Anglia putea fi redusă la statutul de client al unei mari puteri, cum se întâmplase de exemplu cu Suedia, care devenise un simplu client al Franței, în urma alianței. Starea financiară și militară relativ precară a Angliei, l-au determinat pe Carol I să urmărească o politică externă bazată pe principiul echilibrului puterilor, politică care, în ciuda aparențelor, a adus multe beneficii Angliei. Această abordare nu era însă nouă pentru Stuarți. Elisabeta I practicase cu succes o astfel de politică externă, înclinând balanța când înspre Franța în funcție de interesele religioase, când înspre Spania, întreținând o activă corespondență cu Otomanii și cu beii de pe Coasta Berberă, nu doar pentru a menține pacea ci și pentru a dezvolta relațiile economice. O astfel de politică, care viza menținerea într-un balans de echilibru a marilor puteri, trebuia însă urmărită în mod activ. Din motive strategice și economice, politica externă a Angliei înclina în mod traditional spre Țările de Jos, iar diplomația din perioada lui Carol I al Angliei cu privire la acestea nu a fost nici nestatornică, nici contradictorie, ci rațională și consistentă. Carol I a încercat să se asigure că finanțele Flandrei nu vor ajuge să fie controlate de o altă putere, precum Spania, Franța sau Provinciile Unite. Carol I urmărea crearea unei Flandre independente de controlul altor puteri și sub protecția Angliei. Acest protectorat englez peste Canal era necesar pentru a asigura necesitățile de siguranță ale Angliei prin prevenirea unei ocupații străine a acestui teritoriu care reprezenta calea traditională de invazie a Angliei. Pe de altă parte, această politică avea să asigure controul englez asupra porturilor flamande, porți vitale pentru comerțul cu continentul. La fel ca Elisabeta I, și Carol I considera că navele erau zidurile de protecție ale insulei. Prin urmare, era cât se poate de necesară construirea unei flote capabile să asigure controlul Canalului. Vecinilor Angliei trebuia să li se demonstreze nu prin cuvinte ci prin fapte că Anglia era pregătită să își păstreze dreptul antic de suveran asupra Canalului Mânecii. Nu doar Carol I, ci mare parte din consilierii săi era conștienți de amenințarea reprezentată de marile puteri maritime continentale, cu atât mai mult cu cât memoria Armadei Spaniole era încă proaspătă, iar Spania reprezenta încă o amenințare pentru Anglia. Atât francezii, cât și olandezii avea să conteste dominația engleză asupra Canalului Mânecii și deoarece porturile lor era atât de aproape de Anglia, ambele state puteau amenința cu mai multă ușurință siguranța insulei, decât Spania. Războiul cu Spania a ținut ascunsă ascensiunea puterii maritime – militare și comerciale – a Olandei. Până în a doua decadă a secolului XVII însă, amenințarea olandeză devenise evidentă pentru toată lumea. Dominația olandeză asupra industriei de pescuit, competitivitatea înaltă în comerțul cu țesături și controlul celei mai mari părți a comerțului maritim european de către olandezi, reprezenta o imensă amenințare economică dar și politică pentru Anglia. John Selden și William Monson încercaseră să prezinte aceste pericole în lucrarea Mare Clausum încă din timpul domniei lui Iacob I, fără succes însă. Carol I va arăta însă mult mai multă deschidere pentru argumentele din această lucrare. Pe termen lung însă, Franța reprezenta o amenințare mult mai serioasă pentru Anglia. Franța era un stat mai bogat, mai bine pregătit pentru a susține un război și cel mai puțin vulnerabil dintre marile puteri. Franța avea porturi la Canalul Mânecii, iar o flotă franceză de invazie putea ajunge pe coasta engleză în mai puțin de o zi. Timp de aproape două secole, Franța fusese inamicul trađitional al Angliei. Până la începutul anilor 1630, Cardinalul Richelieu construise o flotă a Frantei, egală, ca dimensiune, cel putin, cu cea a Angliei, motiv suficient pentru a provoca o mare îngrijorare regelui englez, cu atât mai mult cu cât relațiile dintre francezi și olandezi erau tot mai apropiate. Toate aceste motive erau suficiente pentru ca politica externă a Angliei să fie cât se poate de sensibilă. Pentru a menține un balans al puterilor, singura soluție era o flotă marină militară și comercială suficient de puternică încât să garanteze securitatea. Pacea de la Madrid din 1630 prin care se încheia războiul dintre Anglia și Spania din 1625-1630, includea un plan de a ține deschise porturile din Flandra, clauză care de altfel era favorabilă și în interesul ambelor părți, deși motivele erau diferite, negociate din partea Angliei de Francis Cottington, ambasadorul Angliei în Spania, reprezentant al taberei pro-catolice de la curtea regelui Carol I.
Măsura care dovedește cel mai clar intențiile regelui în privința politicii externe e modul în care a decis să utilizeze banii proveniti din taxarea navelor (Ship Money). Desi doar o mica proporție din acești bani au fost folosiți pentru a acoperi cheltuielile curente ale marinei, majoritatea au fost folosiți pentru construirea de noi nave, restaurarea altora mai vechi și formarea unor flote care să patruleze în permanență în jurul coastelor. Două nave de dimensiuni mai mici au fost special construite pentru o expediție împotriva piraților de pe Coasta Berberă, restul navelor construite au fost însă cuirasate de mari dimensiuni, printre ele numărându-se și cea mai mare, scumpă și puternică navă de război din lume construită până atunci, Sovereign of the Seas (Suveranul mărilor). Construcția cuirasatelor sugerează că principalul scop al noii flote a fost asigurarea apărării în primul rând față de atacurile piraților și ale “turcilor” (a se înțelege otomanii și prinții berberi), inamici ai creștinătății, care periclitau siguranța comerțului și duceau în robie creștinii, precum și apărarea națiunilor prietene care se bazau din cele mai vechi timpuri pe siguranța mărilor asigurată de englezi. Deci, aceste flote construite din taxa pe nave (Ship Money), au fost folosite pentru a păzi și a afirma suveranitatea engleză în apele teritoriale engleze și pentru suprimarea pirateriei. De exemplu, în 1636, Contele de Northumberland, Amiral al Marinei Regale a avut ordin de a urmări în permanență pirații care se aventurau în apele din apropierea Angliei. Nici nu a fost nevoie de angajarea acestei flote în lupte, căci simpla ei prezență, țineau pirații la distanță. Prin urmare, deși această taxă pe nave a fost deseori invocată de istorici ca una dintre cauzele care au dus la Războiul Civil, ea a produs mai multe flote care au servit bine cele două scopuri pentru care au fost create, asigurând protecția Angliei în fața marilor puteri și reducerea pirateriei.
Surse:
Piracy and the English Government 1616–1642: Policy-Making under the Early Stuarts, by David D. Hebb, Routledge, 2016