Soarele rasare la 
Este 
Conflictul religios purtat pe mări și oceane – pirații hughenoți ai secolulul XVI
Tratatul de la Tordesillas din 7 iunie 1494 semnat între cele două mari puteri maritime ale lumii, Spania și Portugalia, prin care se împărțea lumea nou descoperită în două, nu a fost bine primit de restul puterilor europene. Această împărțire a lumii, realizată cu girul papalității, nu a fost recunoscută de Anglia, Franța și Olanda, cu atât mai mult cu cât imediat după semnarea tratatului, spaniolii au refuzat oricărei alte națiuni să efectueze tranzacții comerciale cu coloniile lor din Indiile de Vest. Între aceste state, aflate într-o aprigă concurență, s-a iscat o luptă crâncenă penru “dreptul” de a jefui coloniile spaniole și portugheze si a face din locuitorii lor un obiect de negoț. De la contrabandă la piraterie a fost doar un pas, iar de aici s-a ajuns la războaie coloniale de mare amploare care au durat mai bine de două secole. Pirații francezi au fost încurajați de regele Francisc I, care le-a eliberat brevete de corsari pentru a acționa în Marea Caraibilor. Încă din 1521 corsarii francezi au început o serie de atacuri asupra navelor spaniole care se întorceau din Indiile de Vest. În mod similar au procedat și Anglia și Olanda. Și, deși brevete de corsari erau uneori falsificate, sprijinul politic al unor astfel de aventuri este de netăgăduit. Capturarea escadrei trimise de Cortes din Lumea Nouă în Spania, de către corsarul hughenot Jean Fluery, avea să confirme însă lumii întregi bogăția noilor teritorii descoperite.
Armatorii hughenoți, precum Jean Ango, s-au implicat sponsorizând multe acte de piraterie iar în scurt timp, lor li s-au alăturat și anglicanii de cealaltă parte a Canalului. Desigur, la mijloc erau în primul rând motive de ordin mercantil, dar și motivele de ordin religios au fost importante. Să nu uităm că ne aflăm în plină perioadă a reformelor și războaielor religioase iar pentru spaniolii catolici gândul că hughenoții (protestanții francezi) ar putea întemeia colonii pe terititoriile pe care le considerau ale lor în Lumea Nouă, era un adevărat coșmar. Nu e de mirare deci că în 1565, Pedro Menendez de Aviles, cu binecuvântarea regelui Filip al II-lea al Spaniei, a distrus colonia franceză din Florida, fondată de Jean Ribault și René de Laudonière cu nici un an înainte, trecând prin sabie întraga populație nu pentru că era franceză, ci pentru că era hughenotă, deci eretică. În mod asemănător, atunci când spaniolii capturau corsari francezi, îi tratatu ca pe niște eretici și nu ca pe niște prizonieri obișnuiți; de cele mai multe ori fiind executați prin spânzurare; pedeapsa obișnuită în Spania pentru această crimă. Obișnuiți cu o viață de mare libertate, mulți oameni ai marilor s-au alăturat Mișcării de Reformă (Reforma Protestantă). Au fost atât de mulți, încât istoricul Jean le Frère nota în 1584 că aproape toți marinarii și navigatorii francezi erau protestanți. Amiralul Coligny, tot un hughenot, a fost principalul organizator al războiului pirateresc, care poate fi privit din două perspective: primul aspect viza războaiele dintre Spania și Franța, protestanții implicându-se în înființarea de colonii și căutând să slăbească puterea Spaniei catolice iar al doliea viza finanțarea cauzei protestante în timpul războaielor religioase din Franța, conduse de Ioana a III-la a Navarei și alți prinți protestanți. Olanda și Anglia vor fi motivate de aspecte asemănătoare.
∼
După moartea lui Fleury, acțiunile piraterești au fost continuate, cu aceeași fervoare, de alți corsari. Guillaume Chaudet, fiul unui bogat negustor protestant din Honfleur, va “ușura” o corabie care venea din Insulele Canare (sau din Porto Rico) de o bogată încărcătură de zahăr. În Indiile de Vest (Bazinul Caraibelor și Oceanul Atlantic de Nord) corsarii atacau nu doar navele care transportau încarcături bogate ci și așezările spaniole situate pe coastă sau pe insule. Doar între 1536 și 1568, 152 de nave au fost capturate în Caraibe și 37 între Oceanul Atlantic, pe traseul dintre Spania, Insulele Canare și Insulele Azore. Desigur, nu toate au fost capturate de corsarii hughenoți. Intersant este că cei mai mulți corsari transportau mărfuri de contrabandă pe care le vindeau locuitorilor așezărilor spaniole din Indiile de Vest, după care atacau navele spaniole și așezările. S-au remarcat astfel corsarii hughenoți Jean-François de La Rocque de Roberval, numit de spanioli Robert Baal, François le Clerc numit și “Jambe de Bois” (Picior de lemn), Jacques de Sores, Guillaume Le Testut și alții.
În Franța, corsarii hughenoți țineau, în principal, de armatorii din Dieppe și La Rochelle. Marinarii din aceste porturi au format o resursă militară enormă, livrând un numar nesfârșit de corsari. Aceeași armatori și căpitani, și aceleași echipaje care în timp de pace se ocupau cu pescuitul de cod, se transformau în vreme de război, luând parte la atacuri asupra navelor și așezărilor din coloniile spaniole. Le Havre, de asemenea, în timpul ocupării sale de către englezi, a reprezentat o bază importantă pentru echipajele și navele de corsari care plecau de acolo pentru a ataca echipajele catolice care traversau Canalul. Practic, teritoriul corsarilor de pe coasta franceză s-a extins de la Calais până în apropierea granițelor cu Spania și Portugalia și chiar până în Azore și Coasta Berberă. În 1574 au existat cel puțin 60 de nave private și bărci de pescuit complet echipate pentru a suține acțiuni de piraterie în aceste ape. Cei mai mulți dintre căpitanii acestor ambarcațiuni erau normanzi veniți din porturi precum Fécamp, Dieppe și Yport și grupați mai apoi în La Rochelle. De aici se îmbarcau, aici descărcau capturile și negociau prețurile capturilor. Alți corsari aduceau aici navele capturate – 29 de nave spaniole și flamande au fost aduse aici în 1570 și 34 în 1571. Și alte porturi precum Aunis și Saintonge îi primeau pe corsari și prăzile lor.
Navele hughenote aveau un arc rotujit spre deosebire de galere. Avea 2 sau 3 catarge și erau bărci simple, folosite pentru transportul mărfurilor sau pentru pescuit pe perioade lungi, transformate însă în nave de război capabile de către corsari. Erau adesea numite vase de pescuit și avea în general între 6 și 100 de tone. Pregătite pentru război, cu tunuri de artilerie destul de ușoare din broz sau fontă, erau capabile însă să captureze nave cu mult mai mari, cum ar fi navele venețiene (caraques) pe care Jacques de Sores le-a capturat în 1569 în largul coastei engleze și care aveau între 800 sau 900 de tone. Tocmai greutatea încărcaturii le făcea atât de vulnerabile la atacurile piraților. Puterea letală a echipajelor de pirați era însă dată de bărbații neînfricați și căliți în lupte de la bord, mai mult decât de artilerie.
La Rochelle va fi și baza corsarilor olandezi aflați în slujba prinților de Orania, numiți “cerșetorii mărilor”. Wilhelm de Orania, conte de Nassau a fost în La Rochelle între 1571 și 1572. A apreciat mult activitatea corsarilor francezi care atacau navele spaniole, privându-l astfel pe Filip al II-lea al Spaniei de resursele financiare care proveneau din Lumea Nouă; ceea ce însemna și mai puține fonduri pentru Fernando Álvarez de Toledo, al treilea Duce of Alba, numit la comanda reprimării revoltei din Olanda. Corsarii francezi au interceptat și multe alimente și muniții destinate trupelor spaniole.
De altfel, în timpul războaielor religioase, La Rochelle a devenit un loc de retragere pentru armatele protestante iar din acest motiv, în scurt timp a devenit o necesitate menținearea unei flote militare permanente aici. Atfel, corsarii erau folosiți nu doar în lupta împotriva spaniolilor, ci și pentru a aduce provizii și pentru a garanta supraviețuirea armatelor staționate la La Rochelle. Ioana a III-la a Navarei și alți prinți protestanți au oferit mai multe licențe corsarilor. Coligny însuși a organizat câteodată expediții pe care le-a și finanțat, primind în schimb cote din capturile corsarilor. Astfel, acțiunile corsarilor erau considerate acțiuni militare oficiale și legale iar licențele trebuiau să îi protejeze în cazul unor procese. Corsarii au fost înscriși în așa-numita “Armată maritimă” comandată într-un final de Jacques de Sores. Atunci când prada capturată de pe navele spaniole era scoasă la vânzare, o zecime din toate bunurile îi revenea “amiralului”, adică lui Henric de Navarra, care deținea și titlul de amiral. O altă zecime era destinată cauzei, corsarii contribuind astfel decisiv la finanțarea cauzei protestante.
Alte baze ale corsarilor francezi, pe lângă Canare și Azore, au fost Tortuga, Martinica și Haiti. Pornind de aici, în 1542, corsarii francezi au atacat în repetate rânduri, coastele venezuelane și mexicane. În 1543 au jefuit cumplit orașul Cartagena din Columbia fondat în 1533 de Don Pedro de Heredia. Când a sosit Jean-François de la Rocque de Roberval (cunoscut ca Robert Baal în lumea hispanică), fost secund al lui Jacques Cartier, cel care a descoperit și revendicat Canada pentru coroana franceză, Cartagena nu era încă fortificată și era o țintă ușoară pentru corsarii francezi. Corsarii au pătruns într-un mod neașteptat în oraș, chiar în dimineața în care avea loc căsătoria nepoatei lui Heredia. Zgomotul armelor de asalt a fost bine camuflat de muzica de petrecere la care cei mai mulți oameni au participat neînarmați. Când și-au dat seama că de fapt sunt atacați era deja prea târziu, orașul fiind ocupat. Don Pedro de Heredia surprins în propria casă, a lupta împotriva invadatorilor, dar dezavantajat numeric a fugit și și-a ascuns familia în împrejurimile orașului. Prețul fixat de corsarii francezi pentru răscumparea orașului a fost de 200.000 de pesos în aur. Satisfăcuți de recompensă, francezii au părăsit apoi Cartagena. Datorită locației sale superbe dar și strategice în Marea Caraibelor, Cartagena devine însă în curând un centru de putere al Americii spaniole, fiind legată de Venezuela, Caraibe, America Centrală și, prin Portobelo și Panama, de Peru. Va cunoaște deci, o activitate constantă în domeniul apărării, devenind cea mai bine apărată cetate spaniolă din America. Dacă în 1543, Roberto Baal a reușit să devasteze orașul încă subdezvoltat, iar câțiva ani mai târziu și Martin Cote, un alt corsar francez, a plecat de acolo cu o pradă enormă, în 1568 John Hawkins a avut mai puțin noroc. Cartagena, datorită poziției sale, a rămas însă o țintă preferată a piraților.
În 1554 corsarii lui François Le Clerc devastează insula Palma din Canare și mai apoi orașul Santiago de Cuba. Credidat a fi primul pirat din epoca modernă cu un picior de lemn (și-a pierdut un picior în bătălia de la Guernsey din 1549, dar a fost înnobilat pentru acte de curaj în 1551 de către Henric al II-lea al Franței), Le Clerc s-a îndreptat înspre Indiile de Vest cu o flotă formată din opt nave și 300 de corsari la bordul lor; o forță care aluat prin surprindere Santiago de Cuba, oraș pe care l-a și ocupat de altfel timp de o lună, după care a plecat de acolo cu 80.000 de pesos. Pagubele pe care le-a cauzat în prima capitală a Cubei, Santiago de Cuba au fost atât de serioase încât orașul nu și-a mai revenit, fiind în curând eclipsat de Havana. Le Clerc și echipajul său au fost primii europeni care s-au stabilit pe insula Santa Lucia, folosind insula Pigeon ca bază pentru a ataca galioanele spaniole. În 1562 se va alătura englezilor, luptând împotriva Franței, țara sa natală. Va invada alături de englezi portul le Havre și va ajuta la devastarea tuturor corăbiilor franceze din Caraibe. Din această cauză, îi va trimite o cerere reginei Elisabeta I a Angliei pentru o pensie consistentă, dar va fi refuzat. Există surse care susțin posibilitatea ca Francois Le Clerc să nu fi renunțat la credința catolică, dovadă fiind faptul că spre deosebire alți pirați nu profana bisericile catolice în timpul raidurilor.
În 1555, Jacques de Sores, numit și “Îngerul Exterminator”, cucerește temporar Havana. Pe 10 iulie 1555, fost locotenent al lui Le Clerc, Sores a atacat orașul Havana din Cuba cu 200 de oameni. Detaliile asupra atacului variază de la o sursă la alta, însă cert este că Sores nu a întâmpinat o rezistența serioasă. Cele mai multe relatări vorbesc și de faptul că pirații nu au găsit resursele de aur la care se așteptau și nici răscumpărările nu au fost plătite de populație. Astfel, frustrați, timp de o lună, pirații au pășit din casă în casă ucigând spanioli și sclavi africani. Au distrus fortul, au ars o mare parte din oraș și navele din port. Ușurința cu care Sores a capturat Havana va convinge însă Coroana Spaniolă sa înceapă un serios program de fortificare. Fortăreața Castillo de la Real Fuerza a fost construită pentru a înlocui vechiul fort, iar mai târziu Castillo de los Tres Reyes Magos del Morro și Castillo de San Salvador de la Punt vor fi construite pe ambele părți ale gurii portului Havana, care va rămâne însă o țintă preferată a piraților, la fel ca și Cartagena. Actele de violență ale lui Jacques de Sores, nu se opresc însă aici. Pe 15 iulie 1570 va ucide 40 de misionari iezuiți. Trupurile lor le va arunca în largul mării, în apropiere de Tazacorte, Insula La Palma, Canare. Crucile de pe fundul oceanului de la Malpique, marchează tristul eveniment.
În 1573 (sau 1572) un alt hughenot, Guillaume Le Testut, și-a unit forțele cu cele ale englezilor. Guillaume Le Testut, explorator, navigator și corsar a fost și unul dintre primii cartografi ai timpului său, membru al școlii de cartografie de la Dieppe, și rămâne în istorie mai ales datorită hărților sale care se disting prin detalii sofisticate și care au influențat generații de cartografi, navigatori și exploratori. Activitatea sa cartografica a fost mult apreciată de amiralul Gaspard de Coligny și de hughenoții care sperau să se stabilească în Brazilia, Florida, Caraibe și chiar pe Terra Australis. Implicat în înființarea unei colonii franceze lângă Rio de Janeiro în 1555, corsarul de succes în primi ani ai războaielor religioase franceze, este capturat de catolici, închis pentru patru ani și eliberat de regele Carol al IX-lea al Franței. Le Testu se întoarce pe mare, poate cu gândul de a-și îmbunătăți hărțile, însă pe 23 martie 1573, lângă Cativá, Panama se întâlnește cu Sir Francis Drake care îi împărtășește veștile despre masacrul hughenoților din Noaptea Sfântului Bartolomeu în care a fost asasinat și amiralul Coligny. Aflând aceasta, Testu se hotărăște să se alăture lui Drake în raidurile împotriva Spaniei catolice. Drake intenționa să atace caravanele care transportau aur și argint din Peru până în orașul Nombre de Dios, de unde comorile urmau să fie încărcate pe galioane pentru a fi transportate, mai departe, în Spania. Flota combinată a celor doi a debarcat în Nombre de Dios; Le Testu avea 70 de oameni sub comanda sa, în timp ce Drake însuși a condus doar 31 de oameni. Navele lor au primit ordin să se întoarcă peste patru zile după ei. Drake a ales locul pentru ambuscadă iar atacul a fost un succes. Împreună, Drake și Le Testu au capturat aproape 30 de tone de aur și argint, prea mult însă pentru a putea transporta pe nave, astfel ca au îngropat o parte din argint. Le Testu a fost însă grav rănit în timpul atacului; nemaiputând să înainteze în același ritm, a rămas alături de doi oameni să se odihnească. Restul și-au continuat drumul pentru a se întâlni cu flota așa cum conveniseră. Însă cea care îi aștepta era flota spaniolă. Drake reușește să scape construind o plută de pe care este recuperat mai târziu de una dintre navele sale. Ajuns în siguranță, trimite oameni în căutarea lui Le Testu. Dar fracezul fusese deja prins și executat de spanioli alături de cei doi oameni ai săi. Ba mai mult, capul lui Le Testu a fost dus la Nombre de Dios unde a fost expus în piață.
∼
Atacurile corsarilor francezi au luat însă o și mai mare amploare în secolul al XVII-lea, ca urmare a infiltrării lor în vaste regiuni din America de Nord unde, în urma anexării Canadei și Louisianei, au ajuns vecini cu spaniolii. Încurajați de regele Ludovic al XIV-lea și de ministrul Colbert, corsarii francezi au atacat cu și mai multă violență coloniilor spaniole. Astfel, în jurul lui 1670 corsarii lui François David Nau zis și Lolonois și ai lui Michel le Basque au atacat și jefuit Haiti, Puerto-Bello, Maracaibo, Panama și așezările de pe țărmurile Hondurasului.
În 1666 Lolonois a plecat din Tortuga cu o flotă de opt nave și un echipaj de 440 de pirați pentru a jefui Maracaibo (Venezuela). El și-a unit forțele cu cele ale lui Michel le Basque, alt corsar francez, originar din Regatul Navarrei. În drumul lor, au capturat și o navă spaniolă la bordul căreia se afla o încărcătură prețioasă de boabe de cacao, pietre pretioase și peste 260 000 de dolari spanioli. În momentul intrării piraților în Maracaibo, orașul era apărat de fortul San Carlos de la Barra, care având 16 tunuri, era considerat extrem de bine înarmat. Lolonois și Michel le Basque au pătruns însă în lacul Maracaibo prin latura nepăzită și a cucerit orașul în câteva ore. Locuitorii fugiseră însă iar aurul era de negăsit. Pirații au început să le ia urma, iar câtorva au reușit să le smulgă mărturisiri sunb tortură, cu locurile unde ascunseră aurul. De altfel, conform relatărilor lui Alexandre Exquemelin, în celebra sa lucrare despre istoria bucanierilor din America, Lolonois era un expert în tehnici de tortură. Au confiscat tunurile fortului și au demolat mare parte din zidurile de apărare ale orașului pentru a-și asigura o retragere cât mai rapidă. În următoarele luni, au jefuit și ars mare parte din regiunea de țărm a lacului Maracaibo. Deși depășiți numeric, pirații au ucis peste 500 de soldați din garnizoana din San Antonio de Gibraltar de pe țărmul estic al lacului Maracaibo, capturând orașul pentru răscumparare. Vești despre prada și teroarea pe care a semănat-o în Maracaibo au ajuns până în Tortuga, Lolonois câștigând o reputație de pirat feroce. Datorită acestei reputații, peste 700 de pirați s-au înscris pentru a participa la următoarea expediție condusă de Lolonois spre America Centrală. În 1667, după ce a spulberat Puerto Cavallo pe coasta Hondurasului, Lolonois a fost atacat de o mare forță spaniolă. Scapă cu greu doar pentru a fi ucis în cele din urmă, cu multa brutalitate, de un trib indigen din Panama. În ceea ce îl privește pe Michel le Basque, după captura de la Maracaibo, a continuat pirateria. Spania a trimis două nave mari de luptă pentru a-l captura, dar le Basque le-a capturat, mulțumindu-i mai apoi guvernatorului din Cartagena că l-a echipat cu niște corăbii atât de bune. Conform unor surse, s-ar fi întors într-un final în Țara Bascilor, fiind felicitat de Ludovic al XIV-lea pentru activitatea sa în slujba Franței. Conform altor surse, ar fi murit în Caraibe.
În 1673 și 1683, Alexandre Bras de Fer, ar fi pătruns în Puerto Rico și Vera Cruz. De asemenea au fost atacate și coastele ecuadoriene până la Guyaquil, în 1687. Alexandre Bras de Fer se presupune că ar fi fost contemporan cu Lolonois și Michel le Basque, însă relatări în privința lui ne sunt cunoscute doar dintr-o singură sursă, Istoria bucanierilor din America a lui Alexandre Exquemelin. Despre Alexandre Bras de Fer se spune că ar fi preferat sa navigheze singur, și nu ca parte a unei flote de pirați, că îi plăceau corăbiile curate și că își alegea echipajul după cunoștințe, abilităti și maniere. Tot despre el se spune că ar fi fost unul dinttre primii autori ai codurilor piraților. Alexandre Exquemelin a fost la bordul mai multor expediții ale bucanierilor, scriind practic despre multe evenimente la care a fost martor. Lucrarea sa a fost un adevărat succes, fiind tradusă în spaniolă, franceză, germană, engleză și alte limbi. Povestea lui Bras de Fer apare în ediția franceză dar nu și în versiunea originală în olandeză. Poveste adevărată sau nu, cert este că acțiunile corsarilor francezi în Indiile de Vest au zdruncinat comerțul spaniol, dând lovituri grele dominației spaniole în America. De abia în secolul al XVIII-lea, atacurile lor vor înceta; pe tronul Spaniei urcaseră regii din dinastia de Bourbon, care s-au aliat cu Franța, împotriva anglo-olando-portughezilor.
Olandezii au luptat cu mai mult succes împotriva spaniolilor. Construidu-și o mare flotă, Olanda a ajuns să controleze pe la începutul secolului al XVII-lea 3/4 din navigația maritimă. Într-o primă etapă, olandezii au reușit să cucerească prin lupte o parte a fostelor colonii portugheze din Asia de sud-est (Indonezia), partea estetică a Braziliei și o parte a Africii de Sud. Pirații olandezi Pret Heyn, Mansweldt și alții au atacat și devastat în mai multe rânduri coastele chiliene, argentiniene, braziliene și ale Americii Centrale. În 1640 au ocupat o parte a provinciei Guyana și și-au stabilit o bază în insula Curaçao. Numai între 1623 și 1636 olandezii au capturat aproximativ 550 de corăbii spaniole și au jefuit Antilele și litoralul venezuelean de mai multe ori. După prăbușirea supremației maritime olandeze, atacurile corsarilor olandezi asupra coloniilor iberice s-au rărit.
Cele mai puternice lovituri împotriva coloniilor spaniole le-au dat însă englezii. Ei pot fi considerați, pe bună dreptate, “groparii măreției iberice” și succesorii norocoși ai colonialiștilor spanioli. Jafurile piraților englezi din secolul al XVI-lea au adus în visteria Angliei peste 12 milioane lire sterline. Cu acești bani, guvernanții englezi au finanțat războaiele antispaniole și au pus bazele formării flotei maritime militare și a viitorului imperiu colonial englez.
Surse:
Revoluția hispano-americană, Viorel Sârbu, Editura Științifică, București 1970, paginile 128-129
www.museeprotestant.org/en/notice/huguenot-pirates-in-the-17th-century
www.geoinstitutos.org/ciudades_america/cartagena.html
www.cartagena-indias.com/Historia/Colonizacion/ataque-robert-baal.html
www.thepirateking.com/bios/le_clerc_francois.htm
fr.wikipedia.org/wiki/Francois_Le_Clerc
en.wikipedia.org/wiki/Jacques_de_Sores
thepirateempire.blogspot.com/2017/04/guillaume-le-testu-french-buccaneer.html
en.wikipedia.org/wiki/Guillaume_Le_Testu
en.wikipedia.org/wiki/Francois_l’Olonnais
en.wikipedia.org/wiki/Michel_le_Basque
en.wikipedia.org/wiki/Alexandre_Bras-de-Fer