De la aliați la dușmani – Debutul războiului anglo-spaniol (Tratatul de la Nonsuch)

În momentul urcării pe tronul Angliei a Elisabetei I, relațiile dintre Anglia și Spania erau cât se poate de decente datorită căsătoriei dintre Maria I a Angliei (Maria cea sângeroasă) și Filip al II-lea al Spaniei. Conform negocierilor purtate în vederea căsătoriei, Filip al II-lea trebuia să respecte legile Angliei iar în cazul decesului Mariei, nu avea nici un drept asupra coroanei engleze. Dacă însă din căsătoria lor avea să se nască un fiu, lucru puțin probabil având în vedere că Maria avea 38 de ani în momentul încheierii căsătoriei, acesta avea să fie moștenior al tronului Angliei, al Burgundiei și al Țărilor de Jos. Coroana Spaniei și teritoriile din Lumea Nouă urmau să fie moștenite de fiul lui Filip al II-lea din căsătoria anterioară cu Maria Manueala de Portugalia. În fine, Filip se angaja să nu implice niciodată Anglia în războaiele sale împotriva Franței. Deși căsătoria celor doi nu a fost bine primită de protestanții care o susțineau pe Elisabeta, sora vitregă și prizoniera Mariei, Filip s-a opus punerii sub acuzare a Elisabetei pentru trădare, nedorind să provoace un conflict între catolici și protestanți. Foarte probabil ca peste ani Filip să fi ajuns să regrete această decizie.

Cauzele deteriorării relațiilor dintre cele două state au fost multiple. Pe de o parte mulți se așteptau, ca pentru păstrarea bunelor relații dintre Anglia și Spania, Elisabeta să îl accepte ca soț pe Filip. Elisabeta a rămas însă necăsătorită iar Filip a rămas pentru puțin timp singur. Pe de alta parte, în ciuda faptului că Elisabeta era protestantă, Filip al II-lea a preferat-o pe tronul Angliei, în defavoarea Mariei Stuart, care deși catolică, era mult prea apropiată de Franța. Prin Elisabeta, Filip avea un aliat împotriva Franței, însă interesele celor două țări vor intra în coliziune în privința Țărilor de Jos. Revolta din Olanda a jucat un rol important în deterioarea relațiilor dintre Anglia și Spania. După ce Elisabeta a urcat pe tronul Angliei, mulți protestanți olandezi și-au găsit refugiu în Anglia, aceștia bucurându-se de simpatia englezilor pentru care amintirea persecuțiilor din timpul reginei Maria I era încă cât se poate de recentă. Persecuțiile ducelui de Alba împotriva protestanților olandezi vor determina implicarea Elisabetei I în susținerea cauzei lor. Succesul inițial al regimului de teroare instaurat de ducele de Alba au avut încă o consecință. Englezii nu își doreau o putere atât de mare precum Spania în apropierea coastei engleze. Cele 50 000 de trupe spaniole staționate la doar o oră de navigație de Kent erau privite drept o mare amenințare pentru siguranța Angliei. Elisabeta I s-a trezit într-o mare dificultate, sprijinul pe care l-ar fi oferit rebelilor, putându-se întoarce oricând împotriva ei, rebeliunea putând contamina și Anglia. Amenințarea trupelor lui Alba fiind însă mult mai presantă, Elisabeta va permite, pentru început, “cersetorilor” olandezi ai marilor să folosească porturile engleze, având grijă ca în același timp să se înconjoare de marinari și războinici capabili, precum Hawkins sau Drake. Deși puterea navală a Angliei a crescut cu fiecare an de domnie al Elisabetei, la începutul domniei sale, Anglia încă nu putea concura cu imperiul Spaniei la titlul de stăpân al mărilor și oceanelor. Marina engleză era înca dependentă de nave comerciale și private pentru a-și apăra țărmurile. Expedițiile lui Martin Frobisher în Groenlanda și Canada, circumnavigația lui Globe între 1577 și 1580 și mai apoi cea a lui Drake, au fost desigur, realizări remarcabile, dar ele nu reprezentau o amenințare pentru Spania, care avea o mulțime de porturi în Lumea Nouă. Încercarea lui Humphrey Gilbert de a înființa o colonie engleză în Newfoundland a eșuat; la fel și încercarea lui Sir Walter Raleigh de pe Insula Roanoke (Carolina de Nord). Elisabeta I a fost nevoită să găseasca alte modalități pentru a contesta puterea și monololul spaniol. Soluția de succes s-a dovedit a fi pirateria, care va aduce mult din aurul spaniol în visteria Angliei. Mulți dintre cei mai temuți pirați ai epocii erau englezi, dar mai ales Hawkins și Drake au fost finanțați de regină pentru expedițiile lor, din care de puține ori s-au întors cu mâna goală. “Câinii” de mare ai Elisabetei au devenit, în scurt timp, o problemă pentru flotele spaniole și pentru supremația spaniolă din Caraibe.

Relațiile diplomatice dintre cele două țari se eroudau cu repeziciune. În 1568, corsarii englezi capturează un galion încărcat cu aur pentru plata trupelor din Țările de Jos comandate de Alba. Spaniolii răspund prin sechestrarea navelor comercianților englezi din portul Antwerp. Până în 1572 acest gen de conflicte se vor repeta. Apoi, în încercarea de evita un război, Elisabeta I le intrezice “cerșetorilor” olandezi să mai folosească porturile engleze. În fond, ceea ce își dorea Elisabeta era ca Spania să își retragă trupele staționate în Țările de Jos.

Situația ia însă o întorsătură la care nici Elisabeta, nici Filip nu s-au gândit. Rămași fără un port în care să se poată aproviziona și în disperare de cauză “cerșetorii” olandezi ai mărilor atacă portul Brielle, pe care îl cuceresc cu ușurință, eveniment care va duce la revitalizarea cauzei rebelilor olandezi și la debutul războiului de optzeci de ani pentru independența Olandei. În plus, atacul asupra portului Antwerp condus de soldații spanioli furioși că nu au fost plătiți la timp de Coroană îi va determina pe consilierii cei mai apropiați ai reginei, Francis Walsingham, șeful spionajului și Robert Dudley, apropiat al reginei, să o sfătuiască că e momentul să intervină în conflict, de partea rebelilor și să accepte oferta de a fi suverană peste Olanda. Cum Filip al II-lea obținuse între timp și coroana Portugaliei, iar Franța nu mai reprezenta o amenințare pentru Spania, puterea acesteia crescuse considerabil, astfel că Elisabeta I a acceptat propunerea lui Walsingham și a lui Dudley de a susține fățiș cauza olandeză. Astfel, pe 19 august 1585, Elisabeta I și rebelii olandezi semnează Tratatul de la Nonsuch (palatul Nonsuch, Surrey, Anglia).

Tratatul de la Nonsuch este, practic, primul tratat internațional semnat de viitoarea Republică Olandeză. În urma înțelegerilor, Elisabeta I accepta să sprijine eforturile rebelilor olandezi cu un număr de 6 400 de infanteriști și 1 000 de trupe de cavalerie, plus o subvenție anuală de 600 000 de florini, sumă care reprezenta aproximativ un sfert din costurile anuale ale revoltei. În schimb, olandezii trebuiau să predea porturile Brill, Vlissingen și fortul Rammekens de pe insula Walcharen Angliei, aceasta urmând să își instaureze acolo garnizoanele pe propria cheltuială. Elisabeta a refuzat suveranitatea asupra Olandei, dar a avut dreptul de a numi doi consilieri în Consiliul de Stat al Provinciilor Unite. Când Robert Dudley a acceptat titlul de guvernator General al provinciilor în numele ei, regina a fost furioasă, văzând în acest gen o provocare suplimentară la adresa Spaniei. În ciuda a tot, regina nu își dorea un conflict deschis cu Spania. Prin ajutorul militar acordat olandezilor, ea își dorea în primul rând ca Olanda să nu fie ocupată de trupele spaniole. Trupele engleze aflate sub comanda lui Dudley trebuiau să aibă un rol defensiv și nu agresiv. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat iar atacurile lui Drake îndreptate împotriva navelor și porturilor spaniole dar și execuția Mariei Stuart, fosta regină catolică a Scoției, nu au ajutat la menținerea unui climat pașnic. Prezența trupelor engleze și raidurile pline de succes ale lui Drake i-au însuflețit însă pe rebelii olandezi. În același timp, din cauza lui Drake, economia Spaniei era tot mai slăbită.

În ceea ce privește Spania, Filip al II-lea a văzut în acest tratat o declarație de război din partea Anglia, deși războiul între cele state nu a fost niciodată declarat oficial. Trei ani mai târziu, Armada spaniolă se îndrepta spre Anglia cu gândul de a o invada și cuceri, fiecare complot de asasinare a reginei eșuând. Flota lui este însă distrusă, iar milioanele de ducați investiți în ea și care i-ar fi servit cu mult mai bine pentru înnăbușirea revoltei olandeze sunt și ele înghițite de apă. Elisabeta I nu s-a lăsat însă îmbatată de acest succes împotriva Armadei. O Spanie slăbită nu putea ține sub control Liga Catolică Franceză, iar o Franță puternică aliată cu Scoția, reprezenta o amenințare pentru Anglia. În 1598, pe 16 august, Tratatul de la Nonsuch a fost reînnoit și modificat prin Tratatul de la Westminster. În conformitate cu noul tratat, Elisabeta urma să fie reprezentată doar de un singur consilier în Consiliul de Stat al Provinciilor Unite, Consiliul de Stat urma să asigure pe viitor cheltuielile garnizoanelor engleze din cele trei porturi și să asigure sprijin militar și naval Angliei în lupta cu Spania, cele două state urmând să continue politica comună în ceea ce privea controlul asupra insulelor Azore și a rutelor spre Indii. 

Surse:

^{C N Trueman “Elizabeth I And Spain”, historylearningsite.co.uk. The History Learning Site, 17 Mar 2015. 1 Feb 2019.}

^{From allies to enemies: Queen Elizabeth and King Philip}

^{en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Nonsuch}

^{en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_I_of_England}