Soarele rasare la 
Este 
Devastările lui Osorio – Consiliul Indiilor îi ordonă guvernatorului Antonio Osorio din Hispaniola să evacueze așezările izolate de pe coasta de nord pentru a reduce traficul de contrabandă
Consiliul Indiilor, organul central suprem creat în 1511 și reorganizat în 1524, în a cărui competență intrau principalele probleme ale organizării și conducerii posesiunilor spaniole din Americi, printr-o hotărâre regală semnată de Felipe al III-lea al Spaniei pe 6 august 1603 îi ordonă guvernatorului Antonio Osorio din Hispaniola să evacueze așezările izolate de pe coasta de nord (prin forță dacă este necesar) pentru a reduce traficul de contrabandă pe care locuitorii acelor zone îl realizau cu pirații și corsarii olandezi, englezi și francezi și mutarea locuitorilor în sud-estul insulei, în apropiere de Santo Domingo. Instrucțiunile de evacuare se refereau la localitățile Yaguana, Puerto Plata, Bayahá și Monte Cristy. Masura a stârnit ample proteste atât în zonele vizate cât și în Santo Domingo, capitala insulei. Cu populația localităților menționate au fost înființate orașele Monte Plata și Bayaguana. Evenimentul a rămas în istorie cu numele de “devastările lui Osorio”.
În 1604, regele Filip al III-lea al Spaniei observa cu tot mai multă îngrijorare că zonele din Nordul și Vestul Hispaniolei scăpaseră de sub controlul Coroanei. După o corespondență îndelungată cu guvernatorul Antonio de Osorio și arhiepiscopul Agustin Davila y Padilla, Filip al III-lea i-a împuternicit pe aceștia să ia orice măsuri credeau de cuviința pentru a stopa contrabanda din acele zone dar și pentru a stopa orice contact între subiecții catolici și ereticii (protestanții) englezi, olandezi și francezi. Problema Coroanei o reprezenta faptul că locuitorii din Puerto Plata, Monte Cristy, Bayahá și Yaguana dădeau la schimb produse lor, carne conservată în sare și piei, pentru mărfuri de contrabandă. Acest comerț ilegal, care începuse cândva la jumătatea secolului al XVI-lea, creștea an de an. Ordinul regelui îi forțase pe oficiali să ia măsurile cerute. Când localnicii au auzit de măsurile de evacuare și relocare cerute de Coroană, au cerut prin consiliile orășenești revocarea măsurii. Din 1603, guvernatorul și arhiepiscopul amânaseră punerea în practică a ordinului pentru ca mai mulți oficiaili spanioli aveau și ei interese în traficul de contrabandă, însă după moartea lui Padilla, Osorio, rămas singur pentru a face față întregii situații, a hotărât să îndeplinească cerințele regelui. Ordinul a fost pus în aplicare între 1605 și 1606. La mijlocul lunii februarie 1605, reprezentanți ai Coroanei au pornit spre Nordul Hispaniolei pentru a aduce la cunștință locuitorilor că vor fi iertați de crimele de contrabandă comise împotriva Coroanei cu condiția să își adune de bunăvoie lucrurile, sclavii, turmele de animale și orice alte posesiuni și să pornească spre Sud-Estul insulei, pentru a se instala pe locurile desemnate de către autoritătile din Santo Domingo. Populația din Nord a opus însă rezistență, astfel că Osorio a trebui să apeleze la forță și la întâriri pentru a duce la îndeplinire hotărârea regală. A primit ajutor din partea guvernatorului din Puerto Rico, Sancho Ochoa de Castro care în septembrie 1605 a trimis în Hispaniola o companie de infanterie formată din 159 de soldați aflați sub comanda căpitanului Francisco Ferrecuelo. Cu ajutorul acestora, ordinul a fost impus prin forță, iar locuitorii regiunii au fost nevoiți să își abandoneze fermele și gospodăriile. Pentru a se asigura că oamenii nu vor mai avea la ce să se întoarcă, soldatii au distrus plantațiile de zahăr, au ars barăcile, fermele, gospodăriile, locuințele și bisericile. Cei mai vocali opozanți au fost arestati și condamnați la moarte. Peste 70 de oameni au fost spânzurați. Pe lângă principalele așezări vizate, orașele Neyba și San Juan de la Maguana au fost și ele afectate de această măsură a Coroanei. La sfârșitul lunii ianuarie 1606, Osorio i-a comunicat regelui că devastarea localităților din Nord se încheiase cu succes și că îi mai rămase să se ocupe doar de turmele de vite rămase în Nord, în Santiago, San Juan și Azua. Doar 15% din cele 120 de turme, adică din peste 100 000 de vite, porci și cai au putu să fie relocate, restul au fost abandonate și în scurt timp, animalele care au supraviețuit s-au sălbăticit. Pe la jumătatea anului 1606, guvernatorul marcase un hotar care se întindea din Sud, de la Azua și până pe coasta nordică, locuitorilor din Hispaniola fiindu-le interzis să treacă dincolo de această linie de demarcație. Foștii locuitori din Bayahá și Yaguana au fondat noul oraș Bayaguana, în timp ce foștii locuitori din Puerto Plata și Monte Cristy au fost relocați în noul oraș, Monte Plata. Întregul eveniment a provocat pe plan local profunde tranformări de ordin politic, social și economic, afectând întrega structură a coloniei, iar urmările au fost fix opusul celor scontate. Pe de-o parte, mare parte din insulă a rămas depopulată, pe de altă parte, locuitorii noilor orașe abia reușeau să își asigure venituri de subzistență ocupându-se doar cu agricultura. Sărăcia a ajuns la un vinel înalt datorita faptului că morile de zahăr, care asigurau mare parte din veniturile insularilor, au fost distruse. Distrugerea plantațiilor de zahăr și ghimbir, pierderea stocului de animale au adus insula aproape de ruina financiară. În perioada 1606-1609 o treime din populația din Bayaguana a murit de foame și de boală. Mai mult, partea nordică abandonată a atras sclavii fugiți și a devenit un puternic punct de comerț ilicit, exact ceea ce coroana spaniolă încercase să împiedice. Curând, acestor sclavi, li s-au alăturat alții, fugiți de pe insulele învecinate, Cuba și Puerto Rico. Dacă pentru Coroana Spaniolă, jumătatea nordică a Hispaniolei devenise o corvoadă, pentru alții acest teritoriu, reprezenta o oportunitate.
Începând cu 1603, insula Tortuga a devenit o bază a corsarilor și aventurierilor englezi, francezi și olandezi care au dominat astfel un teritoriu care aparținea Coroanei Spaniole. Prin intermediul Companiei Franceze a Indiilor de Vest, francezii și-au impus dominația pe Tortuga, expulzându-i pe restul aventurierilor. De pe Tortuga, după ce și-au impus cu fermitate dominația, francezii au început să migreze spre partea abandonată de Spanioli a Hispaniolei, punând într-un final bazele coloniei franceze numite Saint-Domingue (astăzi, Haiti), unde s-au bucurat de turmele de bovine găsite, dar și de pământul bun pentru a înființa plantații. Compania Franceză a Indiilor de Vest îl va numi pe Bertrand D’Oregon guvernator în această nouă colonie. Spaniolii, în încercarea de a-și apără teritoriul în față migranților francezi, au înființat un corp de miliție format din 50 de bărbați înarmați care se deplasau dintr-un loc în altul pentru a apăra zona. Din cauza dezastrului financiar, spaniolii nu și mai permiteau să țină trupe armate în Santo Domingo. Totul a fost însă în zadar, căci cei 50 de oameni nu aveau cum să oprească incursiunile bucanierilor. Din Tortuga, guvernatorul Bertrand D’Oregon a ordonat o serie de atacuri aupra părții spaniole și în scurt timp întreaga zonă abandonată de spanioli a insulei a fost ocupată de francezi. Abia începând cu 1680, ca urmare a atacurilor bucanierilor și a tot mai puternicei prezențe franceze, spaniolii au început din nou, din considerente de prezență militară, să investească în Hispaniola și Cuba. Prea târziu însă. Neputincioasă, Spania avea să recunoască în 1697 acea zonă drept teritoriu francez.
Guvernatorul Bertrabd D’Oregon a împărțit pământ francezilor pe Saint-Domingue și astfel au apărut primele plantații franceze pe fostul teritoriu spaniol, consolidând puterea Franței în Caraibe. Până la jumătatea secolului al XVIII-lea mica colonie se va transforma într-un teritoriu prosper și cu multă importanță economică pentru francezi. Această prosperitate va debuta în mandatul guvernatorului De Prouvancey, care a dezvoltat un intens comerț cu locuitorii din partea spaniolă guvernată de Segura Sandoval y Castilla. Comercianții din Saint-Domingue și-au protejat astfel financiar colonia, dezvoltând o piață care a generat prosperitate de-a lungul întregului secol al XVIII-lea. Saint-Domingue, datorită plantațiilor de zahăr și cafea, devenise una dintre cele mai puternice economii din Caraibe și cea mai importantă colonie a Franței.
Istoricii sunt de acord că “devastările lui Osorio” au constituit o eroare, masură cerută de Filip al III-lea al Spaniei neaducând beneficii coloniștilor și Coroanei Spaniole, din contră. Insula s-a confrunta cu o criză economică de amploare, economia a cunoscut o stagnare timp de câteva decenii, oferind străinilor și dușmanilor Spaniei oportunitatea de a ocupa teritoriul abandonat.
Surse:
www.agendistas.com/historia/devastaciones-osorio.html
en.wikipedia.org/wiki/Devastations_of_Osorio
Real cedula a Ossorio, 6 agosto 1603, Reales cedulas y correspondencia de gobernadores de Santo Domingo: de la Regencia del Cardenal Cisneros en adelante, 1582 al 1609, vol. 3 (Madrid, Graficas Reunida 1958), p 789