Soarele rasare la 
Este 
Englezii colonizează Sf. Cristofor și Nevis
Insulele erau cunoscute europenilor de ani buni. În momentul în care primii europeni au intrat în contact cu aceste insule, ele erau populate de amerindieni. Cristofor Columb le-a revendicat pentru Spania în 1493, numind-o pe una San Jorge, iar pe Nevis, San Martin. Deși sub control spaniol, datorită reputației teribile a caribilor locali (kalinago), insulele nu au fost colonizate de spaniolii care aveau oricum multe alte porturi în insulele din Caraibe. Sir Francis Drake menționează vizitarea insulei Saint Christophers în 1585 în timpul Crăciunului. În 1607, căpitanul John Smith a oprit și el la Nevis timp de cinci zile, în drumul său spre fondarea primei colonii engleze din Virginia. Smith a documentat și numeroasele izvoare termale din insula Nevis, ale căror ape aveau proprietăți curative remarcabile în cazul bolilor de piele.
În 1620, Ralph Merifield și Sir Thomas Warner au primit de la regele Iacob I al Angliei un brevet regal pentru colonizarea insulelor Leeward, cu mențiunea că autoritatea generală avea să fie exercitată de James Hay, Conte de Carlisle. Merifield și Warner au fondat compania Merwars Hope, redenumită mai apoi Societatea aventurierilor care în 1664 a fuzionat cu Compania Regală Africană. Warner intenționase inițial să colonizeze Guiana, însă a fost rapid deziluzionat de oportunitățile și perspectivele din America de Sud. Inspirat de succesul coloniei din Virginia, și de cererea tot mai mare pentru tutun s-a orientat către Caraibe. Pe 28 ianuarie 1623, Warner a sosit la Sf. Cristofor (Christopher Island) împreună 15 coloniști, printre care și soția sa, și a căzut la o înțelegere cu căpetenia caribilor, Oiboutou Tegremante, fiind astfel primul care a contestat hegemonia spaniolilor în zonă. Pe insulă se mai aflau 3 francezi, fie hughenoți refugiați, fie pirați, fie naufragiați. În septembrie 1623 insula a fost măturată de un uragan puternic, dar deși culturile de tabac și legume au fost distruse, colonia a supraviețuit. În 1624, cu nava Hopewell a ajuns pe insulă și prietenul lui Warner, colonelul John Jaeffreson, care va construi Wingfield Manor. Este foarte posibil ca acesta să fi fost un strămoș al lui Thomas Jefferson. Au cultival tutun și porumb, iar în 1625, când Hopewell, venind din Virginia a oprit pe insulă pentru a verifica starea coloniei, coloniștii au fost fericiți să poată trimită recolta lor de tutun la Londra, pentru vânzare. Warner a profitat de ocazie si a calătorit și el la Londra pentru a găsi mai mulți investitori și coloniști dar și pentru a face lobby pe lângă Coroana Engleză în vederea recunoașterii oficiale a coloniei și pentru protectie. Relatările sale au convins Coroana, iar Carol I al Angliei i-a acordat lui Thomas Warner, practic, primul brevet care recunoștea o colonie engleză în Indiile de Vest. Prin acest brevet erau recunoscute și Nevis, Montserrat și Barbados, nu doar Sf. Cristofor.
În 1625, după o bătălie de câteva ore cu o navă de război spaniolă în apropierea Insulelor Cayman, o navă franceză, parte a unei expediții de colonizare, condusă de căpitanul Pierre Belain d’Esnambuc și echipajul său de 40 de persoane au ajuns pe Sf. Cristofor. Englezii de pe insulă, care se temeau de un atac al spaniolilor s-au aliat cu noii veniți și astfel o mică așezare franceză a apărut în Dieppe Bay, în Nordul insulei. În august 1626, Warner s-a întors la Sf. Cristofor din Londra cu peste 100 de coloniști, sclavi africani și provizii, întârindu-și astfel colonia. Prezența sclavilor africani demonstrează faptul că englezii voiau să dezvolte plantații pe insulă și că erau conștienți de faptul că populația kalinago, care practica o agricultură de subzistență, nu ar fi reprezentat o bună mână de lucru. Cardinalul Richelieu a format Compagnie de Saint-Christophe în 1626 și 40 de sclavi cumpărați din Senegal au fost trimiși pe Sf. Cristofor. Prezența unui număr tot mai mare de europeni pe insulă a început însă îi deranjeze pe caribii locali și să le trezească tot felul de suspiciuni. Astfel, în 1626 a apărut zvonul că tribul caribilor pregătea un atac asupra așezărilor europenilor. Englezii și francezii și-au unit forțele și au lansat un atac preventiv împotriva populației kalinago, ucigându-l pe Tegremond și zdrobindu-i pe caribi, eveniment considerat astăzi genocid de istorici. Peste 100 de europeni au murit în luptă, în ciuda armelor primitive folosite de caribi. Puținii supraviețuitori din cei 2000 de masacrați au fost expulzați de pe insulă, iar un număr necunoscut de femei au fost reținute ca sclave.
După victorie, coloniștii francezi și englezi au încheiat un tratat formal între ei pe 13 mai 1627, împărțind insula și definind viitoarele relații dintre cele două tabere. Francezii au luat cele două extremități ale insulei, iar englezii mijlocul ei. Tratatul prevedea apărarea reciprocă împotriva unui atac spaniol, neutralitatea în cazul unui război european, cu excepția cazului în care o astfel de abordare ar fi fost strict interzisă de guvernele țărilor, caz în care partea în cauză trebuia să emită un avertisment prealabil.
În iunie 1627, brevetul obținut de Thomas Warner a fost înlocuit cu o autorizație de proprietate acordată lui James Hay, Conte de la Carlisle. Acest nou aranjament a conferit mai multă siguranță coloniștilor care au înființat plantații pe insulă, căci în schimbul plății chiriilor către noul latifundiar, le era garantată asistența în apărarea insulei. Thomas Warner și-a menținut poziția de guvernator și a lucrat cu multă sârguință în numele contelui de Carlisle, extinzând colonizarea engleză nu doar pe Sf. Cristofor, ci și pe insulele din jur. Colonizarea engleză pe Nevis a început în 1628, când Warner i-a permis lui Anthony Hilton să se stabilească acolo împreună cu alte 80 de persoane din Sf. Cristofor. Acestora li s-au adăugat alți 100 de coloniști, destinați inițial pentru Bermuda. Pe Monsterrat și Antigua colonizarea a început în 1632. În Montserrat cea mai mare parte a coloniștilor erau de origine irlandeză. Antigua a fost inițial guvernată de fiul lui Thomas Warner, Edward. Au urmat apoi Anguilla în 1650 și Tortola în 1672. Francezii s-au extins și ei în insulele din jur și au colonizat Martinica și arhipelagul Guadelupa în 1635, Sfântul Martin în 1648, Sf. Barth în 1648 și Saint Croix 1650.
În 1629, Spania s-a decis să își reafirme puterea în zonă, iar Sf. Cristofor și Nevis au suferit mari pierderi în urma raidului condus de Fadrique de Toledo, Marchiz de Villanueva de Valdueza. Toate așezările au fost distruse, nouă ostatici au fost duși în Spania și 600 de oameni au fost luați pentru a lucra în minele din America spaniolă. Patru corăbii trebuiau să ducă restul coloniștilor înapoi în Anglia, însă aceștia s-au întors înapoi pe insule imediat ce au vazut că spaniolii au plecat. Aceasta a fost singura încercare a spaniollilor de a-i scoate pe englezi și francezi de pe insulele Leeward (insulele nordice ale Antilelor Mici). După încheierea păcii între Anglia și Spania în 1630, colonistii englezi au reconstruit așezările și plantațiile iar până în 1635, numărul sclavilor din Sf. Cristofor a crescut la 500-600.
Principala cultură de pe Sf. Cristofor a fost tutunul, urmată de cultura de ghimbir și indigo. Producția tot mai crescută de tutun din coloniile din Caraibe și America de Nord au condus însă la o scadere a prețului. Astfel, în 1639, pe Sf. Cristofor, a fost stopată cultivarea tutunului pentru o durată de 18 luni. Atât englezii, cât și francezii au dorit ca prin această măsură să sprijine prețul tutunului și, mai ales, să înurajeze o diversificare a culturilor. Astfel a fost introdusă cultura de trestie de zahăr pe Sf. Cristofor și Nevis. Plantatorii au fost însă extrem de nemulțumiți de faptul că erau nevoiți să continue plata chiriilor în condițiile în care ei nu aveau o recoltă de vânzare. Relațiile dintre guvernatorul Sir Thomas Warner și plantatori au devenit tot mai tensionate, fiind amplificate și de sensibilitătile religioase și politice care veneau din Anglia. Cultura de trestie de zahăr nu a ajuns însă niciodată la fel de profitabilă, ca pe restul insulelor vecine. Datorită succesului lui Sir Thomas Warner în atragerea coloniștilor pe insulă în timpul lungului său mandat, populația europeană de pe Sf. Cristofor a ajuns atât de numeroasă încât era dificilă găsirea unor parcele suficient de întinse pentru o producție profitabilă. Trestia de zahăr a fost cultivată pe insulă, dar a fost mai profitabilă în Nevis sau Barbados. Puterea economică a Sf. Cristofor a scăzut, și o dată cu ea a scăzut și importanța ei politică în coloniile din Caraibe. În plus, un alt dezavantaj a fost faptul că insula era încă împărțită între francezi și englezi, ceea ce făcea cu mult mai dificilă apărarea ei, în cazul unui război între cele două națiuni. În acest context, Nevis a devenit cea mai bogată colonie britanică din emisfera vestică până în 1652.
Producția de trestie de zahăr necesita însă un import permanent de sclavi, căci în condițiile foarte dificile de viață și de muncă, un sclav rezista doar opt până la doisprezece ani pe plantații. În secolul al XVIII-lea, două cincimi din sclavi au murit la un an de la sosire. Cu toate acestea, populația neagră africană a crescut constant, chiar dacă nu a crescut la fel de repede ca pe Nevis. Francezii și-au extins și ei propria populație de sclavi pe insulă, pe măsură ce teritoriile lor s-au dezvoltat economic, astfel că populația neagră africană a crescut substanțial pe Sf. Cristofor. În 1639, a avut loc o primă revoltă semnificativă a sclavilor, aceștia fugind în interiorul insulei de unde au condus raiduri și incendieri în așezările și plantațiile izolate. Revolta a fost însă înnăbușită cu multă violență deși numărul sclavilor era dublu față de numărul europenilor în Sf. Cristofor. În 1675, din cei 8000 de locuitori ai insulei Nevis, jumătate era de origine africană. Până în 1780, din cei 10 000 de locuitori de pe Nevis, 90% erau de origine africană.
Ostilitățile dintre zonele engleze și franceze au erupt în cele din urmă, ca urmare a izbucnirii celui de al doilea război anglo-olandez (în care francezii erau de partea olandezilor), când coloniștii francezi au profitat, atacând așezările englezești și dobândind controlul asupra întregii insule în 1665, Compagnie de Saint-Christophe fiind înlocuită de Compania Franceză a Indiilor de Vest. În urma Tratatului de la Breda din 1667, francezii au acceptat însă să returneze partea engleză a insulei, iar în cele din urmă, în 1783, în urma Tratatului de Versailles, Sf. Cristofor a fost cedată Marii Britanii. Din 1816, insulele au fost administrate, împreună cu Anguilla și Insulele Virgine Britanice, ca o singură colonie și din 1871 ca parte a Federației Insulelor Leeward.
Surse:
thecommonwealth.org/our-member-countries/st-kitts-and-nevis/history