Francezii colonizează Guadelupa și Martinica și contestă colonizarea britanică din Sf. Cristofor

Descoperită de Columb în timpul celei de a doua expediții (1493), Guadelupa, numită de caribi Karukera, adică “insula apelor frumoase”, va fi în cele din urmă colonizată în 1635 de francezii sponsorizați de Compagnie des Îles d’Amérique, care plecând din Sf. Cristofor vor înființa acolo plantații de trestie de zahăr (1644) pe care le vor dezvolta cu ajutorul sclavilor africani aduși acolo în 1650. Începând cu 1674, Guadelupa va deveni o posesiune a coroanei franceze, depedentă din punct de vedere administrativ de Martinica. Și pentru această insulă, la fel ca și pentru altele din Caraibe, francezii au concurat cu englezii, olandezii și spaniolii pentru dominație. Englezii au invadat Guadelupa de mai multe si au și ocupat-o între 1759 și 1763, timp în care au dezvoltat un port major la Pointe-à-Pitre de unde au exportat zahăr spre Anglia și coloniile nord-americane, în timp ce plantatorii au importat cherestea americană ieftină și alte alimente. Sub ocupatia engleză au prosperat și coloniștii francezi, iar economia insulei s-a dezvoltat rapid. Ocupația britanica s-a încheiat cu cu semnarea Tratatului de la Paris, francezii renunțând la pretențiile din Canada în schimbul cedării Guadelupei. În haosul provocat de Revoluția Franceză, britanicii au invadat din nou insula în 1794. În răspuns, francezii au trimis un contingent de soldați condus de naționalistul de culoare Victor Hugues, care a eliberat și înarmat sclavii de pe insulă. În ziua în care britanicii s-au retras de pe insulă, Hugues a condus un raid și a ucis în jur de 300 de regaliști, printre care și mulți proprietari de plantații, marcând începutul domniei terorii. În total, Hugues a fost responsabil de moartea a peste 1 000 de coloniști dar nu s-a mulțumit doar cu atât. A atacat și nave americane, astfel că SUA a declarat război Franței. Ordinea a fost restaurată pe insulă doar în 1802, când Napoleon Bonaparte, nerăbdător să readucă situația de pe insula sub control, l-a trimis pe generalul Antoine Richepanse, care a pus capăt răscoalei, a restabilit guvernul prerevoluționar și ordinea sclavagistă. Guadelupa a fost cea mai profitabilă insulă din Indiile de Vest Franceze, râvnită de britanicii care au continuat invaziile, ocupând-o din nou între 1810 și 1816. Tratattul de la Viena a stabilit suveranitatea Franței asupra insulei. Sclavia a fost abolită în 1848. În anii care au urmat, plantatorii au adus muncitori din Pondicherry, o colonie franceză din India, pentru a lucra plantațiile de trestie de zahăr. Din 1871, Guadelupa a fost reprezentată în parlamentul francez, iar din 1946 este departament de peste mări al Franței. În prezent, economia insulei depinde în mare măsură de subvențiile guvernului francez și de legăturile sale economice cu Franța continentală, care absoarbe majoritatea exporturilor și oferă 75% din importurile sale. Agricultura rămâne cea mai importantă ramură a economiei, exportul de banane având cea mai improtantă pondere.

Columb a descoperit Martinica tot în 1493, dar abia în 1502 spaniolii au debarcat pe insulă. Temându-se de caribii care numeau insula Madinia, adica “insula florilor”, nu au colonizat-o. Abia în 1635, primii coloniști francezi au fondat pe Martinica colonia Saint Pierre sub autoritatea lui Pierre Belain d’Esnambuc. Acolo au construit un mic fort, așezarea devenind ulterior capitala insulei. După decretul lui Ludovic al XIII-a din 1636 care a permis folosirea sclavilor în Indiile de Vest Franceze se începe dezvoltarea plantațiilor de pe insulă cu ajutorul sclavilor africani. În 1645, Consiliul Suveran stabilit, autorizează dreptul de acordare a titlurilor nobiliare, familiilor de pe insulă. Compania Franceză a Insulelor Americane eșuează însă în 1648 iar insula este achiziționată de Jacques Dyel du Parquet. În 1658, Ludovic al XIV-lea răscumpără suveranitatea asupra insulei de la copiii lui Parquet pentru suma de 120 000 lire. Pe măsura ce pădurile erau tăiate pentru a face loc plantațiilor, conflictele cu caribii au escaladat iar în urma războiului din 1660, utlimii caribi supraviețuitori au fost alungați de pe insulă. După ce în 1664, Jean-Baptiste Colbert a înființat Compania Franceză a Indiilor de Vest, Martinica a revenit în posesia coroanei franceze, iar după dizolvarea companiei, la un deceniu distanță, insula a devenit colonie a regatului. În 1685, regele Ludovic al XIV-lea, prin “Code Noir” care conținea 60 de articole care reglementau sclavia, a permis îndepărtarea forțată a africanilor din pamânturile lor natale pentru a lucra pe plantațiile de zahăr franceze. Din cauza numărului scăzut de preoți din Antilele Franceze, cei mai mulți coloniști francezi erau hughenoți care căutau o mai mare libertate religioasă. Foarte harnici, au prosperat. Edictele de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea care căutau să suprime “ereticii” protestanți, deși ajungeau cu regularitate pe insule erau de cele mai multe ori ignorate de autoritățile insulare. Până în 1685, când a fost emis Edictul de Revocare. Din septembrie 1686 și până la începutul anului 1688, coroana franceză a folosit Martinica pe post de amenințare și loc de izgonire a protestanților de pe continent care refuzau convertirea la catolicism. Peste 1 000 de hughenoți au fost transportați în Martinica în această perioadă, de obicei în condiții mizerabile de navigație, cei mai mulți dintre ei murind pe drum. Supraviețuitorii călătoriei au fost distribuiți plantatorilor ca Engagé, adică slujitori aserviți, în cadrul regimului de șerbie care predomina în acele timpuri în Antilele Franceze. Cum însă mulți dintre proprietarii de plantații din Martinica era la rândul lor hughenoți care împărtășeau suferința provocată de strictul edict al revocării, aceștia au început să plece din Martinica cu tot cu servitorii și cu frații lor recent sosiți. Mulți dintre ei au fost încurajati să plece de către catolicii care așteptau cu nerăbadrea plecarea ereticilor de pe insulă și confiscarea proprietăților lor. Astfel pâna în 1688 aproape toată populația protestantă din Martinica s-a mutat în coloniile britanice sau în țările protestante. Această politică a condus la scăderea populatiei din Martinica și restul Antilelor Franceze, fapt care a însemnat un regres în economia, astfel că regele Franței a fost nevoit să relaxeze politicile religioase. Prea târziu însă, căci insulele erau deja mult prea ușor de ocupat de către englezi. După 1688, sub guvernatorul Charles de Courbon, conte de Blénac, Martinica a servit ca bază pentru pirații francezi, precum Căpitanul Crapeau, Etienne de Montauban și Mathurin Desmarestz. În ultimii ani de carieră, celebrul pirat Bartolomew Roberts a folosit un steag negru reprezentând un pirat care călca pe două cranii etichetate “ABH” și “AMH”, respectiv “capul unui barbadian” și “capul unui martinican”, după ce guvernatorii celor două insule au trimis nave de război pentru a-l captura. La fel ca și în cazul Guadelupei, englezii s-au arătat interesați și de Martinica, pe care au invadat-o și ținut-o sub control din 1794 până în 1815. Evitând astfel turbulențele Revoluției Franceze, insula a prosperat sub ocupația britanică, zahărul fiind vândut pe piețele britanice. Insula a revenit Franței în 1815 când războaiele napoleoniene se încheiaseră, iar imperiul francez intra într-o nouă perioadă de stabilitate. Însă la scurt timp după ce administrația franceză a fost restabilită în Martinica, epoca de aur a plantațiilor de trestie de zahăr a intrat în declin pe măsură ce introducerea culturilor de sfeclă de zahăr pe continentul European a condus la erodarea prețurilor. Proprietarii aristocrați de plantații și-au văzut nu doar averea diminuată, ci și influența politică. La fel ca și în Guadelupa, și aici mișcarea aboliționistă condusă de Victor Schoelcher a câștigat teren, sclavia fiind și aici abolită în 1848. Din 1946, Martinica a devenit un departament de peste mări al Franței.

Surse:

^{www.worldatlas.com/webimage/countrys/namerica/caribb/guadeloupe/gptimeln.htm}

^{www.worldatlas.com/webimage/countrys/namerica/caribb/martinique/martiniquetimeln.htm#page}

^{www.lonelyplanet.com/guadeloupe/}

^{www.lonelyplanet.com/martinique/}

^{https://en.wikipedia.org/wiki/Martinique}

^{History of the Huguenot emigration to America by Baird, Charles Washington, 1828-1887 – https://archive.org/stream/historyofhugueno00bair#page/n10/mode/2up}