Franța – Asediul și căderea Bastiliei

Situația din Paris scapă practic de sub control pe 14 iulie 1789. Determinată să se înarmeze, datorită prezenței numărului ridicat de soldați în oraș, nemaiavând încredere în intențiile regelui, mulțimea pariziană atacă Domul Invalizilor, punând astfel mâna pe 30 000 de muschete.

Se îndreapta apoi spre Bastlia, temuta cetate-închisoare, simbol al autorității absolute a regelui. După câteva ore de luptă, simțind ca este depășit numeric, guvernatorul Bastiliei, Marchizul Bernard de Launay, se predă. Bastilia este cucerită iar Marchizul Bernard de Launay și câțiva membri ai gărzii sunt uciși și decapitați. La momentul respectiv, în Bastilia erau doar 7 deținuți – 4 falsificatori, 2 nebuni și un agresor sexual periculos(nu e vorba de Marchizul de Sade, acesta a fost mutat din Bastilia cam cu 10 zile înainte). Se găsea însă mult praf de puscă în interiorul zidurilor fortăreței.

Mulțimea revine la Hotel de Ville unde fusese instalat sediul central al Adunării Naționale Constituante de unde sub acuzația de trădare îl ridică și pe Jacques de Flesselles, care pentru moment ocupa funcția de primar al Parisului. În drum spre Palatul Regal, unde aparent, ar fi urmat să se desfășoare un proces, este și el asasinat.

Regele și susținătorii săi fac un pas înapoi, cel puțin pentru moment. Gilbert du Motier Marchiz de Lafayette, veteran al Războiului American pentru Independență, preia comanda Gărzii Naționale din Paris iar Jean-Sylvain Bailly, liderul celei de a Treia Stări, devine primar al Parisului, sub o nouă formă de organizare, o structură guvernamentală, cunoscută sub numele de comună.

Regele a aflat pentru prima dată de asalt în dimineața următoare, prin Ducele de La Rochefoucauld.

“Este o revoltă?” l-a întrebat regele. Ducele a răspuns: “Nu sire, nu este o revoltă, este o revoluție” .

Ludovic al XVI-lea părăsește curtea de la Versailles și se întoarce la Paris, unde pe 17 iulie este primit cu cocarde tricolore și stigăte precum “Trăiască Națiunea” au fost înlocuite rapid cu “Trăiască Regele”.

Cu toate acestea, după aceste episoade violente, puțini au fost nobilii care s-au încrezut în aparenta stare de reconciliere dintre Rege și poporul său. Mulți dintre ei au început să fugă din țară, iar unii dintre ei au început chiar să comploteze în afara Franței, agitând coaliția europeană împotriva Franței, militând chiar pentru un război civil în interirorul regatului.

Necker a fost repus în funcție, un triumf de scurtă durată al străzii. El era un finanțist abil însă îi lipsea cu desăvârșire abilitatea politică. A pierdut o mare parte din susținerea populară de care se bucura în mai toate clasele în momentul în care a susținut acordarea unei amnistii generale.

Mișcarea de insurecție și acest spirit al suveranității popurului s-a extins în toată Franța. În zonele rurale multe castele au fost incendiate și multe titluri de proprietate distruse. A început “Marea Teamă”.

^{*[5],[7],[12]}