În Franța, Constituanta Franceză adoptă “Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, care va sta la baza noii Constituții

“Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului” care stă la baza democrației moderne, în franceza Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen, este un document francez, adoptat de catre Constituanta Franceză pe 26 august 1789, care curpinde o enumerare a drepturilor și libertăților cetățenești, care trebuiau să stea la baza statului modern francez.

Declarația este considerată cel mai important și complet document referitor la dreptrurile fundamentale ale omului și la drepturile cetățenești. Cuprinde un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) – articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10, „drepturi ale cetățenilor” (cetățeni francezi), care reamintesc și întaresc libertățile civile – articolele 6 și 14 și „drepturi ale societății” (națiunea franceză), care sunt componente constituționale – articolele 13, 15 si 16.

“Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a reiterat sentimentele filosofilor iluminiști având ca model și Declarația Drepturilor din 1689 din Anglia, dar și Declarația de Independență a Statelor Unite. Unii istorici susțin că aceasta ar fi fost formulată în mare parte de către Marchizul de Lafayette, alții contestă acest fapt.

Declarația afirmă egalitatea politică și socială a tuturor oamenilor, suveranitatea poporului, dreptul la libertate, proprietate, securitate, dreptul de a opune rezistență, punând practic bazele democrației moderne.

Preambul:

„Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, considerând că ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției guvernelor, au decis să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație, prezentă permanent la toți membrii corpului social, să le amintească fără încetare drepturile și îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricărei instituții politice, să fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile cetățenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, să se fondeze pe respectarea Constituției și a fericirii tuturor.
În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, drepturile următoare ale omului și cetățeanului.”

Articolul I – „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”

Articolul II – „Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistență la opresiune.”

Articolul III – „Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.”

Articolul IV – „Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”

Articolul V – „Legea poate interzice numai acțiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat și nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este prevăzut.”

Articolul VI – „Legea este o expresie a voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a participa personal sau prin reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeași pentru toată lumea, indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demnitățile, locurile și angajările publice, în funcție de capacitatea lor și fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor.”

Articolul VII – „Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât în cazurile stabilite prin lege și după formele prescrise de aceasta. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie pedepsiți; dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistență, el se face vinovat.”

Articolul VIII – „Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.”

Articolul IX – „Orice om este presupus nevinovat, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră necesar să fie arestat, orice act de constrângere, în afara celor necesare pentru reținerea lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.”

Articolul X – „Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”

Articolul XI – „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”

Articolul XII – „Garantarea drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este instituită în avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.”

Articolul XIII – „Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile administrative, o contribuție comună este indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal între toți cetățenii, în raport cu posibilitățile lor”.

Articolul XIV – „Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice și s-o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i determine cuantumul, bazele, perceperea și durata.”

Articolul XV – „Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își îndeplinește funcția.”

Articolul XVI – „Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de constituție.”

Articolul XVII – „Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepția cazurilor în care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste despăgubiri prealabile.”

Pe 23 august, Adunarea proclamase deja dreptul opniilor religioase, iar pe 24 august, proclamase libertatea de exprimare.

^*[7],[13]