În Franța, Convenția votează pentru serviciul militar obligatoriu, mobilizarea generală și rechiziționarea de bunuri

Toți bărbații apți fizic și necăsătoriți, cu vârsta între 18 și 25 de ani sunt obligați să servească în armată. Legea este votată a doua zi după ce Robespierre a fost ales președinte al Convenției.

Decretul prevedea:

“Din acest moment și până în momentul în care toți dușmanii vor fi izgoniți de pe pământul Republicii, toți francezii sunt în permanență rechiziționați în serviciul armatei. Tinerii se vor lupta, bărbații căsătoriți vor fabrica armamentul și vor asigura transportul, femeile vor face corturi și haine și vor sluji în spitale, copiii vor țese, bătrânii vor cuvânta în piețele publice pentru a stârni curajul războinicilor și vor predica unitatea Republicii și ura împotriva regilor”.

Toți bărbații necăsătoriți și apți fizic, cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani au fost înrolați cu efect imediat în serviciul militar. Acest lucru a condus la o creștere semnificativă a numărului de bărbați din armată, ajungând la un vârf de aproximativ 1.500.000 în septembrie 1794, deși puterea reală de luptă a atins probabil un maximum de 800.000. În plus, așa cum sugerează decretul, o mare parte a populației civile a fost îndreptată spre sprijinirea armatelor prin producția de armament și alte industrii de război, precum și furnizarea de alimente și provizii pentru front. După cum spunea Barère,

“… toți francezii, indiferent de sex și vârstă sunt aleși de națiune pentru a apăra libertatea”.

În ciuda retoricicii înălțătoare, decretul nu a fost primit cu entuziasm de către populație. Dezertarea și încercările de eschivare au fost frecvente. Cu toate acestea însă, efortul a fost suficient pentru a întoarce rezultatul războiului. Nici o recrutare nu a mai fost necesară până în 1797, când a fost instituit un sistem bazat pe aporturi anuale. Decretul, popular sau nu, a avut însă ca efect crearea unei armate naționale în Franța, formată din cetățeni, mai degrabă decât o armată total profesionistă, așa cum a fost practica standard a timpului. Principalul său rezultat, protejarea granițelor franceze împotriva tuturor dușmanilor, a surprins și a șocat Europa. Decretul a fost de asemenea eficient prin faptul că datorită numărului sporit de oameni înarmați, a determinat adversarii Franței să-și extindă propriile armate permanente, lucru mult peste capacitatea lor de a plăti soldați profesioniști. Decretul a oferit, de asemenea, numeroase oportunități pentru oamenii neinstruiți care puteau să-și demonstreze competențele militare, permițând armatei franceze să construiască ofițeri puternici.

Practica unei asemenea mobilizări a fost rară înainte de Revoluție, și a reprezentat o evoluție esențiala în războiul modern, conducănd la armate tot mai mari, cu fiecare război succesiv.

^*[1],[72]