În Franța, izbucnește răscoala țărănească din Vandeea, împotriva recrutărilor în armată pentru războaiele declarate împotriva Europei de către guvernul revoluționar

Revolte au existat în mai multe regiuni din Franța. În zonele din nordul Loarei, ordinea a fost restabilită de guvernul revoluționar, însă la sud de Loara, patru departamente au devenit cunoscute sub numele de militarii de la Vandeea. Cum în această parte erau puține trupe care să controleze rebeliunea, aceasta s-a trasnformat rapid într-o insurecție armată condusă de preoți și de nobilimea locală. Astfel în căteva săptămâni, forțele rebele s-au grupat într-o armată substanțială, chiar dacă prost echipată. Armata din Vandeea, Catolică și Regalistă era susținută de aproximativ 2000 de trupe neregulare de cavalerie și câteva piese de artilerie capturate. Rebelii foloseau în general tactici de război de gherilă, susținute de o bună cunoaștere geografică a terenului dar și de bunăvoința populației. Curând răscoala a fost privită de către guvernul din Paris, drept contra-revoluție, pro-catolicsim și pro-monarhie.

Zeci de mii de civili, prizonieri republicani si simpatizanti ai revolutiei, au fost masacrați de ambele armate. Mai mulți istorici consideră aceste evenimente drept “genocid”. După 8 luni de lupte, în decembrie, revolta este suprimată prin măsuri draconice. În opinia istoricului Francois Furet, represiunea din Vandeea “a dezvăluit masacrul și distrugerea la o scară fară precedent, dar și un zel atât de violent încât a conferit, ca moștenire, o mare parte a identitătii regiunii … Razboiul ilustrează adăncimea conflictului… dintre traditia religioasă și fundația revoluționară a democrației.”

În Vandeea, diferențele de clasă nu era la fel de puternic resimțite ca și în Paris sau alte provincii franceze. Nobilimea locală era adânc înrădăcinată în comunitate, legăturile cu țăranii erau strânse și spre deosebire de alti nobili din alte regiuni ale Franței, aceștia nu se mutaseră la Paris sau în alte orașe. În consecință, conflictele de clasă care au dus la revoluția din Paris nu au avut amploare în această zonă izolată a Franței, unde populația era și strâns legată de credința catolică. Neavând acces la educație ca și oamenii de la oraș, oamenii obișnuiți din acesta regiune și țăranii nu nutreau gânduri revoluționare, și din contră, erau puternic atașați de idealurile Bisericii Catolice. Prin urmare atunci când Parisul a hotărât să limiteze rolul Bisericii în viața oamenilor, cei din Vandeea au gasit acest lucru de neimaginat. Presiunile externe exercitate prin Constituția Civilă a Clerului, taxele noi și recrutările pentru armată au făcut ca zonă sa erupă violent. Persecuția clerului si a credincioșilor a fost elementul declanșator al răzvrătirii, al doilea element fiind recrutarea. Preoții reținuți care au refuzat să jure credință față de Consituția Civilă a Clerului au fost exilați sau închiși, iar femeile în drum spre Liturghie au fost bătute pe străzi. Ordinele religioase au fost suprimate și bunurile bisericii confisacate. Până pe 3 martie 1793 aproape toate bisericile au fost închise. Obiectele de cult au fost confiscate iar crucile pe morminte au fost interzise.

Astfel, în loc să furnizeze recruți pentru armata revoluționară, Vandeea a ridicat “Armata Catolică”, atributul “Regalistă”, fiind adăugat mai târziu, luptând în special pentru redeschiderea bisericilor parohiale și eliberea preoților. Deși cei mai aprigi susținători ai Revoluției din Vandeea erau locuitorii micilor orășele din regiune, acestora li să alăturat și o parte din țărănimea locală. Mulți dintre ei trăiau pe pământuri proprietate a mănăstirilor, și astfel după ce acestea au fost confiscate și redistribuire de către guvernul republican, mare parte au îmbrățișat covărșitor Revoluția. Din punct de vedere geografic, în centrul resurecției se afla Cholet, pădurile de lângă, cartierele vechiului județ Anjou, mlaștinile din Breton, porțiunea dintre Montaigu și mare, incluzând și o parte din Poitiers și Tours, departamentele Maine-et-Loire, Vendee și Deux Sevres.

Revolta a căpătat amploare în martie 1973, ca urmare a recrutărilor în masă. Tinerii din comunele care înconjoară orașul Cholet, un oraș cu o puternică ‘industrie’ textilă au invadat orașul și au ucis pe comandantul Gărzii Naționale, un producător “patriotic”(pro-revoluționar). Violențele s-au răspândit rapid în mlaștinile din Breton, țăranii preluând orașul Machecoul și masacrând sute de “patrioți”. Până la jumătatea lunii martie, practic o revoltă minoră impotriva recrutării s-a transformat într-o insurecție.

Noua Republică a răspuns rapid acestor agitații trimițând 45 000 de soldați în zonă. Prima bătălie a avut loc în noaptea de 19 martie. Au urmat apoi o serie de alte bătălii, una dintre cele mai importante fiind ceea de la Nantes. Astfel la 24 iunie 1793, comandanții Armatei Catolice și Regaliste din Vandeea, trimit un ultimatum primarului din Nantes – fie predă orașul, fie ganizoana va fi masacrată. Pe 29 iunie pornesc asediul împotriva orașului care găzduia mai mulți republicani care s-au refugiat aici, pe măsură ce rebelii cucereau tot mai multe orașe. Coordonarea slabă între cele patru armate vandeene conduse de Charette, Bonchamps, Cathelineau și Lyrot a împiedicat asaltul, iar forțele lui Cathelineau au fost întârziate în desfășurarea lor, luptând de-a lungul râului Erdre cu un batalion republican. Cathelineau însuși a fost împușcat în capul forțelor sale, determinându-i pe oamenii săi să își piardă entuziasmul și să se retragă. În cele din urmă, asaltul rebelilor a eșuat și nu au reușit să ocupe Nantes.

În luna octombrie a aceluiași an, pentru a pedepsi prizonierii care au fost trimiși după ce au eșuat a ocupa orașul Nantes, John-Baptiste Carrier a recurs la încercarea de a omorî prizonierii prin execuții în masă prin împușcare. Descoperind însă că întregul proces nu decurge suficient de rapid, a decis ca prizonierii să fie duși cu bărci în susul Loarei și înecați. De altfel Carrier va rămâne celebru pentru modul sângeros în care Republica a ales să înăbușe revolta. Femeile care nu erau găsite vinovate de nicio vină, afară doar de aceea de a fi din regiunea Vendeea, erau dezbrăcate și legate de bărbați condamnați la moarte. Aceste oribile înecuri în cupluri au fost numite “Căsătorie republicană”.

Generalul Jean-Baptiste Carrier fusese trimis de către Comitetul Salvării Publice în regiune, pentru a efectua o pacificare a acesteia prin distrugere fizică completă. Ordinul a fost dat la 1 august 1793 și deși nu a fost executat imediat, asupra lui Carrier a existat un val continuu de cereri de distrugere totală. Armata republicană a fost întărită, beneficiind de sprijin din Mainz și Levee en Masse. Armata vandeeană a suferit prima înfrângere gravă în bătălia de la Cholet din 17 octombrie, armata lor fiind împărțită.

În 1793 forța principală a armatei rebele, comandată de Henri de la Rochejaquelein și care număra în jur de 25 000 de persoane, urmată de civili de toate vârstele, a traversat Loara, îndreptăndu-se spre portul Granville, unde se așteptau să fie întâmpinați de o flotă britanică și de forțe strânse de nobilii francezi aflați în exil. Ajunși la Granville au găsit orașul încercuit de forțe republicane, fără a vedea navele britanice. Încercările lor de a ocupa orașul au eșuat. Obligați să se retragă, coloanele extinse au căzut pradă forțelor republicane. Ultima bătălie decisivă a avut loc la Savenay, pe 23 decembrie 1793, când rebelii au fost învinși categoric. Una dintre căpeteniile armatei rebele, locotenent-generalul Jacques Alexis de Verteuil a fost executat a doua zi de armata republicană.

Generalul Westermann, după aceasta bătălie raporta conducătorilor din Convenție:

“Vandeea nu mai este… Potrivit ordinelor primite de la dumneavoatsră, copiii lor i-am călcat în picioarele cailor noștri, le-am masacrat femeile astfel încât acestea să nu mai poată da naștere altor ‘briganzi’, nu am nici măcar un prizonier în viață care să îmi poată reproșa ceva; i-am exterminat pe toți.”

O astfel de ucidere a civililor ar fi fost o încălcare a ordinelor Convenției către Westermann; acesta mai avea câteva mii de prizonieri, motiv pentru care există istorici care cred că aceasta scrisoare a lui Westermann nu a existat nicioadată.

După batălia de la Savenay însă au apărut comenzi de evacuare forțată, fermele au fost distruse, culturile și pădurile au fost arse și sate întregi au fost distruse. S-au întâmplat multe atrocităti – o campanie de ucidere în masă a întregii populații din Vandeea, indiferent de statutul de combatant, de apartenența politică sau religioasă, de vârstă sau sex. Ținte predilecte erau femeile, în special cele însărcinate, deoarece se considera că purtau bebeluși anti-revoluționari. Astfel, din ianuarie si până în mai 1794, între 20 000 si 50 000 de civili vandeeni au fost masacrați în așa numitele “coloane ale infernului”, ordonate de generalul Louis Marie Turreau.

În Anjou, sub comanda lui Nicolas Hentz și a lui Marie Pierre Adrien Francastel, republicanii au capturat între 11 000 și 15 000 de rebelii vandeeni, dintre care aproximativ 6 500 – 7 000 au fost împușcați sau ghilotinați iar între 2 000 – 2 200 de prizonieri au murit de boală.

În conformitate cu ordinele Comitetului de Siguanța Publică emise în februarie 1794, forțele republicane au lansat un efort final de “pacificare” (Vendée-Vengé sau “Vendée Avenged”). Louis Marie Turreau a trimis 12 “coloane ale infernului” pentru a trece ținutul prin spadă. Generalul Turreau a întrebat Comitetul despre “soarta femeilor și a copiilor întâlniți pe teritoriul rebel”, afirmând că, dacă i se cere să îi treacă și pe acesția prin sabie, atunci va avea nevoie de un decret oficial. Ca răspuns, Comitetul Salvării Publice i-a ordonat:

“Elimini toți briganzii, până la ultimul om, aceasta este datoria ta.”

Convenția a emis proclamații conciliatoare prin care permiteau vandeenilor libertate de închinare și garantarea propritetăților, Generalul Hoche aplicând aceste măsuri cu succes. Pe 20 iulie 1795 anihilează o expediție a unor emigranți, echipată în Anglia și care a capturat Fort Penthièvre și Quiberon și semnează tratate la La Jaunaye (15 februarie 1795) și la La Mabillaie, primite destul de bine de vandeeni iar la 30 iulie 1796 starea de asediu din departamentele din vestul Franței este ridicată. Se estimează că în conflictul din Vandeea, de ambele părți, au fost uciși în jur de 117 000 și 450 000 de mii de oameni, dintr-o populație de aproximativ 800 000.

Războiul din Vendeea, în opinia unor istorici, s-a desfășurat cu intensitate într 1793 și 1799, când a fost suprimat, izbucnind mai apoi, spasmodic, din nou, în 1813, 1814 și 1815. În timpul celor 100 de zile ale lui Napoleon, în 1815, populația din Vendeea a rămas loiala regelui Ludovic al XVIII-lea, forțându-l pe Napoleon, care și așa avea trupe insuficiente pentru campania de la Waterloo, să trimită o forță de 10 000 de soldați sub comanda lui Jean Maximilien Lamarque pentru a pacifica regiunea.

Razboiul din Vendeea încă naște ample controverse și dispute între istorici, prin urmare să nu mire dacă scrierile despre aceste revolte sunt extrem de partizane, sprijinind puternic fie guvernul revoluționar repulican fie rebelii regaliști.

Acest conflict, între cele două grupuri de istorici a apărut în secolul al XIX-lea; “Bleus” erau numiți cei care erau în sprijinul republicanilor și care și-au sprijinit teoriile și constatările pe baza documentelor găsite în arhive și “Blancs”, cei care își arătau sprijinul pentru monarhie și Biserica Catolică, bazăndu-și teoriile și constatările pe istorii orale locale. Bleus susțin că în Vendeea nu a fost o revoltă populară, ci rezultatul manipularii țărănimii de catre nobilime și clerul catolic. Unul dintre cei mai de seamă lideri ai acestei școli de gândire a fost Charles-Louis Chassin. El a publicat 11 volume de scrisori, arhive și alte materiale care să susțina această poziție. Blancs, în mare parte membri ai fostei nobilimi și ai clerului, au susținut – folosindu-se frecvent pe aceleași documente ca și Chassin, dar și pe memoriile contemporanilor acelor evenimente și pe istorii orale – ca țăranii au acționat dintr-o iubire autentică față de nobilime și din dorința de a proteja Biserica Catolică.

Aceste două curente au intrat în lumina reflectoarelor abia după ce în lumea vorbitorilor de limba engleză a apărut în 1986, cartea “Vandeea: un genocid francez” de Reynald Secher. Acesta susține că acțiunile guvernului republican francez din timpul Războiului din Vendeea, au fost de fapt primul genocid modern. Afirmațiile lui Secher au provocat în Franța minuscule tulburări în ordinul cercetătorilor francezi moderni, deoarece mai mulți autori mainstream ai acelei perioade – atât de limbă franceză, cât și străini – au publicat articole care respingeau pretențiile lui Secher. De altfel, Claude Langlois, de la Institutul de Istorie a Revolutiei Franceze numește pretențiile lui Secher ca fiind “cvasi-mitologice”. Timothy Tackett de la Universitatea din California sintetizează:

“În realitate… în Vandeea a fost un război civil tragic cu orori nesfârșite comise de ambele părți – inițiate, de fapt, de rebeli înșiși. Utilizarea termenului ‘genocid’ în acest context este total nepotrivită.”

Hugh Gough(profesor de istorie la University College Dublin) a numit cartea lui Secher o încercare a revizionismului istoric, care este puțin probabil să aibă vreun impact de durată. În timp ce Peter McPhee îl critică pe Secher pentru afirmația cum că ar exista similitudini între funcțiile guvernului republican și totalitarismul comunist, istoricul Pierre Chaunu își exprimă sprijinul pnetru opiniile lui Secher, considerând evenimentele din Vendeaa drept primul “genocid ideologic”.

Criticii tezei lui Secher au pretins ca metodologia lui este defectuoasă. McPhee a afirmat că aceste erori sunt:

– războiul nu a fost îndreptat împotriva vandeenilor, ci împotriva vandeenilor regaliști, guvernul bazându-se pe sprijinul vandeenilor republicani;

– Convenția a încheiat campania dupa ce armata regalistă a fost înfrântă categoric; dacă scopul ar fi fost genocidul, atunci ar fi continuat cu ușurință exterminarea populației;

– cititorul nu este informat și despre atrocitățile comise de vandeenii regaliști împotriva republicanilor din Vandeea;

– repetă povești despre care acum se cunoaște că sunt mituri;

– nu se referă la gama largă de estimări ale deceselor suferite de ambele părți; victime nu au fost doar de o parte, și multe altele.

În opinia lui McPhee pacificarea Vendeei nu se potrivește definiției de genocid a COOCG a ONU, deoarece evenimentele au avut loc în timpul unui război civil. El afirmă că războiul din Vendeea nu a fost o ucidere în masă unilaterală, iar Comitetul Salvării Publice nu intenționa să extermine întreaga populație a Vandeei; părți ale populației s-au aliat cu guvernul revoluționar.

Pe marginea acestei controverse, Michel Vovelle, specialist în revoluția franceză, remarca: “Se formează o literatură întreagă despre “genocidul franco-francez”, pornind de la estimările riscante ale numărului de decese din razboaiele vandeene…. În pofida faptului că nu sunt specialiști în acest subiect, istorici precum Pierre Chaunu au pus toată greutatea marii lor autorități morale în spatele deszvoltării unui discurs anatemizator și au respins orice efort de a privi în mod rezonabil acest subiect.

În 2007 disputa capătă din nou amploare, când 9 deputați cer racunoașterea oficiala a acțiunilor republicane din Vandeea drept genocid. Măsură este denunțată zgomotos de un grup de istorici francezi de stânga ca o încercare de a folosi istoria pentru a justifica extremismul politic.

În centrul controversei moderne se afla dovezile lui Secher, analizate de Charles Tilly în 1990. Inițial, Tilly susține că Secher a realizat o teză de gândire disertativă despre experiența revoluționara din satul său, La Chapelle-Basse-Mer, care se află lângă Nantes. În versiunea publicată a tezei sale, el a preluat câteva din argumentele lui Tilly și anume că, conflictele din cadrul comunității s-au generalizat într-o confruntare la nivel de regiune a majoritătii anti-revolutionare, bazate în mediul rural, cu o minoritate pro-revoluționară, care a avut o forță deosebită în orașe. Scindarea a apărut datorită aplicării Constituției Civile a Clerului și a jurământului de a o susține, impus în perioada 1790-1792. Conflictele au capătat amploare de atunci și datorită alegerii unor preoti jurați sau non-jurați. Recutarea din martie 1793 pentru fronturile din Europa, cu scutirea discutabilă a oficialilor republicani și a membrilor Gărzii Naționale, a lărgit coaliția antirevoluționară , aducându-i și pe tineri în acțiune.

În teza lui despre “genocidul francez”, Secher a început cu o generalizare a argumentelor standard pentru întreaga regiune. Deși La Chapelle-Basse-Mer i-a servit clar ca și punct de referință, în mod repetat, Secher și-a întărit argumentele cu citări largi din arhivele nationale și regionale pentru a stabili un cadru mai larg de referință. Cel mai important însă este faptul că Secher s-a rupt de normele convenționale, bazându-și afirmațiile doar pe baza unor dovezi minime. Tilly susține că Vandeea pre-revoluționară a fost mai prosperă decât restul Franței, ceea ce ar sublinia si mai bine devastarea războiului și represiunea. El a folosit metode statistice dubioase pentru a stabili pierderile și decesele populației, procese statistice care au umflat numărul persoanelor din regiune, numărul și valoarea caselor, pierderile financiare din regiune. Procedura statistică a lui Secher s-a bazat pe trei ipoteze nejustificabile. În primul rând, Secher presupune o natalitatea constantă de aproximativ 37 la mia de locuitori, chiar și atunci când, susține Tilly, populația a scăzut. În al doilea rând, Secher nu ia în considerare migrația netă; Tilly susține că mii au parăsit regiunea sau cel puțin s-au mutat. În al treilea rând, Secher a subestimat populația prezentă la sfârșitul conflictului, încheiat în 1802, nu în 1794.

În ciuda criticilor, un număr de cercetători continuă să afirme că a exista un genoicid în Vandeea. Pe lânga Secher și Chaunu, Kurt Jonassohn și Frank Chalk consideră, de asemenea, că este vorba despre un caz de genocid. Sprijinul suplimentar vine de la Adam Jones, care în cartea sa “Genocidul: o introducere suplimentară”, include și un rezumat cuprinzător al revoltei din Vandeea, susținând că:

“Răscoala din Vandeea este un exemplu notabil al unei campanii de ucidere în masă care a fost recent conceptualizată drept ‘genocid’ și, deși, această desemnare nu este împărtășită în mod universal, ea pare aptă în lumina uciderii pe scara largă a unui grup desemnat(populatia vandeeană)”.

Mark Levene, un alt istoric specializat în studiul genocidului, consideră Vandeea, “un arhetip al genocidului modern”. Alți savanți care consideră că masacrele sunt genocid îi include pe R.J. Rummel, Jean Tulard, Anthony James Joes.

Acest episod relativ scurt în istoria franceză a lăsat urme semnificative asupra politicii franceze, așa cum sugerează argumentul actual al genocidului, totuși este rezonabil să vedem episodul, într-o lumină mai bună afirmă, Charles Tilly:

“Contra-revoluția occidentală a crescut direct din eforturile oficialilor revoluționari de a instala un anumit tip de regulă directă în regiune: o regulă care practic a eliminat nobilii și preoții din pozițiile lor ca intermediari parțial autonomi, care au adus cererile statului pentru impozite, forță de muncă si deferență la nivelul comunităților, cartierelor și gospodăriilor individuale, dând o putere politică burgheziei din regiune, mai mare ca niciodată. În încercarea de a extinde statul în fiecare localitate si de a disloca pe toți dușmanii acestor reguli, revoluționarii francezi au început un proces care nu a încetat timp de 25 de ani.”

Revolta din Vandeea a devenit un simbol imediat al confruntării dintre revoluție și contra-revoluție și o sursă de violență nemaivăzută. Regiunea și orașele sale au fost eliminate. Chiar și numele departamentului Vandee a fost schimbat în Venge. Orașe și sate au fost redenumite, însa numele vechi au rămas în inimile localnicilor. Dincolo de interpretările contradictorii ale genocidului, alți istorici consideră insurecția o revoltă împotriva recrutării și care treptat a inclus și alte plângeri. Pentru o perioada de câteva luni, revoluționarii parizieni au scăpat din mâini controlul asupra acestei regiuni. Ei au atribuit revolta ideilor regaliste; atunci când s-au confruntat cu insurecția poporului împotriva Revoluției poporului, nu au putut sa vadă în ea decât un complot al aristocrației. Mona Ozouf și François Furet susțin ca nu a fost așa. Nu căderea fostului regim a ridicat populația împotriva Revoluției, ci construirea noului regim în principii și forme inacceptabile la nivel local: noua hartă a districtelor și departamentelor, dictatura administrativă și mai ales preoții non-jurați. Rebeliunea a început sa înflorească în august 1792, fără amploare însă. Nici măcar regicidul nu a declanșat insurecția. Ceea ce a declanșat-o a fost recrutarea forțată. Deși vandeenii au scris Dumnezeu și Rege pe steagurile lor, au investit acele simboluri ale tradiției cu altceva decât regretul lor pentru vechiul regim.

^*[1],[51]