În Franța, la Avignon, Papa Pascal al II-lea, emite bula Pie Postulatio Voluntatis, prin care recunoaște în mod formal Ordinul monastic al Cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim

Ordinul monastic al Cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim, cunoscut și ca Ordinul Ioanit sau Ordinul Ospitalier, iar actualmente Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos și de Malta, pe scurt Ordinul de Malta, este un ordin cavaleresc și monastic al Bisericii Universale Romano-Catolice, care se spune direct Sfântului Părinte, fondat în 1099, de către Preafericitul Gérard (aproximativ 1040 – 3 Septembrie 1120), cu scopul de a oferi îngrijiri medicale pelerinilor din Țara Sfântă, iar ulterior ordinul a cunoscut și o puternică dezvoltare militară, devenind un ordin preponderent militar. Actualmente, ordinul este un ordin suveran, subiect de drept internațional, recunoscut ca atare de 102 state cu care întreține relații diplomatice cu sediul la Roma, iar ordinul are un rol de întrajutorare a nevoiașilor și acordarea de asistență medicală.

Pe calea bulei papale, în 1113, s-a recunoscut transformarea confreriei monahale creată în jurul spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim, formată din călugări, aflați sub conducerea Preafericitul Gérard, într-o structură monastică independentă, care se supunea doar Sfântului Părinte. Spitalul, în jurul căruia s-a format confreria, a fost fondat în anul 1048, cu aprobarea Califului Fatimid Al-Mustansir Billah, de către o comunitate de negustori bogați din Republica Amalfitană. Fondarea ordinului se consideră că a fost făcută de către Preafericitul Gérard, în jurul anului 1099, după Prima Cruciadă și respectiv după fondarea Regatului Ierusalimului. Inițial ordinul a avut drept scop îngrijirea și spitalizarea pelerinilor bolnavi, care vizitau mormântul sfânt, regula fiind acordarea de asistență medicală persoanelor de orice religie. Pe calea bulei papale, se recunoștea structura monastică, ca o structură de sine stătătoare și se conferea totală independență ordinului, care se spunea direct Sfântului Părinte. Sub conducerea Preafericitului Gérard, ordinul strânge proprietăți și fonduri însemnate, în Regatul Ierusalimului, fondând mai multe spitale. Abia mai târziu, ordinul a fost militarizat sub conducerea celui de al doilea Mare maestru (primul care a și folosit titulatura de Mare maestru), Raymond de Puy de Provence, care a structurat ordinul în trei categorii: cavaleri, militari și capelani. Caracterul militar a fost justificat prin necesitatea oferiri de protecție armată pelerinilor care dorea să viziteze Sfântul mormânt. În anul 1130, Papa Inocențiu al II-lea, conferă ordinului simbolistica, respectiv o cruce albă pe fond roșu. Ioaniții, devin treptat, alături de Ordinul Templierilor, cel mai important ordin militar, ce activa în lumea creștină, participând la cruciade și la luptele cu mohamedanii, dar acordând în continuarea îngrijiri medicale celor în nevoie. În Regatul Ierusalimului, ordinul, stăpânea 7 forturi și avea alte 140 de proprietăți. În anul 1185, Împăratul Sfântului Imperiu Roman de limbă Germană, Frederick Barbarossa, conferă ordinului protecția sa Imperială. Prima mențiune explicită referitoare la rolul militar al ordinului, apare doar mai târziu, în statutele celui de al IX-lea Mare maestru Fernando Afonso de Portugalia (Mare maestru între 1202-1206), în această perioadă ordinul fiind structurat în călugări militari, călugări care ofereau îngrijire medicală și clerici. De asemenea, ordinului i se puteau alătură și cavaleri seculari, care doar luptau sub flamurile ordinului pentru o perioadă determinată. În anul 1248, Papa Inocențiu al IV-lea aprobă uniforma de luptă a ordinului și se va renunța la capa roșie cu cruce albă, purtând doar un pieptar roșu cu o cruce albă.

Sediul principal al ordinului era la Ierusalim, dar după căderea Ierusalimului, în 1187, sediul ordinului se mută la Acra, tot în Regatul Ierusalimului, până în 1291, când Regatul Ierusalimului cade sub atacurile musulmane, iar Ordinul Ioaniților, își va găsi refugiu pentru câțiva ani în Cipru. În 1301, ordinul este organizat pe criteriu lingvistic în 8 unități lingvistice: Aragon, Auvergne, Castilia, Anglia, Franța, Sfântul Imperiu Roman de limba Germană, Italia și Provence. Fiecare regiune era condusă de către un Prior, sau de către un Mare Prior, dacă existau mai multe priorate de aceeași limbă. Ordinul era conduse de către un Mare Maestru, secondat de către: Mare Cancelar (provenind din structura Catalană), Mare Trezorier (provenind din structura Provensală), Mare Mareșal (provenind din structura Auvergne), Mare Justițiar (provenind din structura Sfântului Imperiu Roman de limba Germană), Marele Conservator (provenind din structura Aragon), Marele Ospitalier (provenind din structura Franceză), Marele Amiral (provenind din structura Italiană) și Marele Cavaler (provenind din structura Engleză).

În anul 1310, în urma unui asediu de 4 ani, ioaniții cuceresc insula Rodos, care va deveni cartierul general al ordinului, pentru mai bine de 200 de ani. În urma dizolvării Ordinului Templier, în 1312, Ioaniții, primesc, prin mai multe bule Papale, printre care bula Ad providam (2 mai 1312), toate proprietățile care aparținuseră Ordinului Templier, devenind astfel foarte bogați. După părăsirea Țării Sfinte, treptat ordinul va deveni o structură de pază a bazinului mediteraneean, având o importantă flotă de galere, cu care luptau împotriva piraților berberi și a musulmanilor. Ioaniții participă la numeroase bătălii din bazinul mediteraneean, alăturându-se expedițiilor cruciate organizate de către Papa Clement al VI-lea. Astfel în 1344, cuceresc portul Smirna, care va rămâne sub conducerea ioanită până în 1402.

În 1522, are loc un ultim atac otoman asupra insulei Rodos (în 1444, Ioaniții resping o invazie a Sultanului Egiptului, iar 1480 un asediu otoman de 4 luni), care reușește, iar Ioaniții predau insula în 1523 otomanilor, împreună cu castelele ordinului din insula Kos și Bodrum (Castelul Sf. Petru) și se retrag în Sicilia. După o perioadă de pribegie de 7 ani, prin diverse locuri în Europa, Împăratul Carol I al Spaniei, care era și Rege al Siciliei, le conferă insula Malta ca și sediu perpetuu, împreună cu insula Gozo și portul Tripoli, din Africa. Prin actul de conferire, Marele Maestru al ordinului, trebuia să plătească Regelui Siciliei și Împăratului Spaniei Carol I, un tribut simbolic, de un șoim maltez, pe an, în data de 1 noiembrie a fiecărui an.

În 1565, Sultanul Suleiman Magnificul, trimite o uriașă forță navală să cucerească insula Malta și să îi alunge pe Ioaniți și din această insulă. Asediul insulei începe în 18 mai, armata otomană numărând aproximativ 35.000-40.000 de oșteni, iar armata ioanită aproximativ 2.500 de soldați sprijiniți de 7.000 de civili. Marele asediu al Insulei Malta, se încheie cu victoria ioanită, după 3 luni, trei săptămâni și trei zile de asediu musulman, trupele otomane retrăgându-se în 13 septembrie 1565. Ordinul va participa la diverse lupte împotriva dominației otomane a bazinului mediteraneean, cea mai importantă fiind Bătălia navală de la Lepanto (7 octombrie 1571), din golful Patras, unde forțele creștine reușesc o victorie zdrobitoare asupra flotei Otomane.

În 1607, Marelui Maestru al Ordinului Ioanit, îi este conferit titlul de Prinț al Sfântului Imperiu Roman de limbă Germană (Reichsfürst), iar din 1630, marele maestru al ordinului este asimilat unui cardinal al Biserici Universale Romane-Catolice, titlul Marelui maestru devenind Eminența și Excelenta Sa Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim.

Rolul cavalerilor ioaniți ca și luptători cruciați, având drept scop eliberarea Țării Sfinte de sub ocapația musulmană, s-a redus treptat, datorită lipsei resurselor pe care le presupunea organizarea unor expediții de tip cruciadă. Treptat, rolul cavalerilor ioaniți, se va limita la protejarea vaselor creștine din bazinul mediteraneean împotriva atacurilor berbere.

Odată cu reforma și contrareforma religioasă, respectiv apariția curentului protestant în Europa, cavalerii ioaniți pierd o mare parte din posesiunile lor din Europa, pierzând în aceleași timp și veniturile financiare pe care le aducea aceste proprietăți. În Anglia prin reforma protestantă inițiată de către Regele Henri al VIII-lea ordinul își pierde toate posesiunile (1540), prioratul englez fiind desființat. De asemenea în 1577, Bailiwick-ul de Brandenburg, devine protestant, dar continuă să își plătească contribuția la Ordin. Treptat singurii susținători financiari ai ordinului au rămas Franța și Italia. În Franța, Revoluția de la 1789, va duce la abolirea Ordinului Ioanit.

Ordinul ioanit se transformă într-un paznic al mării Mediterană, împotriva atacurilor piraților berberi, aliați cu Imperiul Otoman, având dreptul să oprească orice vapor, care ar fi fost suspect că transporta bunuri de origine otomană. Cavalerii aveau dreptul, în cazul în care găseau mărfuri de origine otomană la bordul vaselor, să le confiște, împreună cu tot echipajul. Sursa principală de venituri a ordinului a devenit activitatea de verificare a vaselor de comerț, care treptat devine o formă de piraterie legală. Deși la intrarea în ordin toți cavalerii trebuia să depună un jurământ de credință care includea obligația de sărăcie, treptat acestora li s-a permis să păstreze o cotă parte din prada pe care o confiscau și chiar să își înarmeze propriile vase. În anul 1700, multe sate din Europa, cu interese în mare Mediterană se plângeau de practica mai mult piraterească a ordinului de a-și asigura veniturile.

Insula Malta, va fi pierdută de către cavalerii ospitalieri, în 1798, în urma cuceririi ei de către Napoleon Bonaparte, în timpul expediției sale în Egipt. În 10 iunie, trupele franceze care debarcaseră în Malta, cuceresc parte de vest a insulei, iar capitala La Valetta, este înconjurată. Statutele ordinului interziceau ca cavalerii să lupte cu alți creștini, așa că Marele Maestru Ferdinand von Hompesch zu Bolheim (cel de al LXXII-lea Mare Maestru), încheie un tratat cu francezii și părăsește insula în 18 iulie 1798.

După părăsirea insulei, Marele Maestru se stabilește la Trieste, dar cavalerii sunt disperați în întreaga Europă. O mare parte a cavalerilor se refugiază în Rusia la Sankt Petersburg, unde le este oferit protecție de către Țarul Paul al II-lea. După demisia Marelui Maestru în 6 iulie 1799, cavalerii sin Sankt Petersburg, îl aleg pe Țarul Paul al II-lea ca și Mare Maestru de facto al ordinului, inaugurând astfel capitolul Rus al ordinului. Țarul Paul al II-lea nu a fost recunoscut ca și Mare Maestru de către Papa, fiind conducător al ordinului doar de facto nu și de jure. Sub conducerea sa se creează în Rusia 118 priorate, care constituie 90% din componența ordinului.

În 1804, Papa Pius al VII-lea în virtutea faptului că Ordinul se spunea doar Papei, îl numește ca și Prinț și cardinal al Ordinului pe Giovanni Battista Tommasi, care devine cel de al LXXIII-lea Mare Maestru al Ordinului. Între 1805 și 1879, ordinul va fi condus de către Locotenenți ai Marelui Maestru, fapt datorat lipsei unui sediu al ordinului, Malta fiind pierdută, devenind protectorat britanic. Din 1834, sediul ordinului este în Roma. Odată cu numirea unui nou Mare Maestru al ordinului de către Papa, în 1879, ordinul își reia misiunea sa umanitară, renunțând la activitatea sa militară. Ultima activitate militară a ordinului a avut loc cu ocazia Revoluției de eliberare a Grecilor din 1821, când Locotenentul Marelui Maestru Antonio Busca care a asigurat conducerea ordinului între 11 iunie 1820 și 13 mai 1834, a strâns câțiva cavaleri voluntari și a sprijinit Revoluția de eliberare a Grecilor.

La ora actuală ordinul, este cel mai vechi ordin militar cavaleresc și monastic existent, fiind cunoscut sub denumirea de Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos și de Malta, fiind sub autoritatea directă a Papei Bisericii Universale Romano-Catolice. Ordinul este recunoscut la nivel mondial ca și o entitate juridică, întreținând relații diplomatice cu 102 țări, având dreptul de a bate monedă și de a emite pașapoarte.