În Franța, la Paris, în Place de la Revolution, la orele 10:22, regele Ludovic al XVI-lea este executat prin ghilotinare

Arestat oficial pe 13 august 1792, Ludovic al XVI-lea(și familia sa) a fost trimis la Temple, o veche cetate din Paris folosită ca închisoare. Pe 21 septembrie, Adunarea Națională Constituantă a abolit monarhia și a declarat Franța republică. Ludovic al XVI-lea a fost deposedat de toate titlurile, de la această data fiind cunoscut sub numele de “cetățeanul” Ludovic Capet.

Inițial Girondinii au pledat pentru menținerea regelui detronat în arest, ca ostatic și garanție pentru viitor, însă membrii comunei si deputații radicali, care formau grupul Montagnarzilor au pledat înca de la început pentru executarea imediată a regelui. Educația juridică a mai multor deputați a făcut dificilă acceptarea de către aceștia a unei condamări la moarte în lipsa unui proces legal. Astfel, s-a votat ca monarhul destituit să fie judecat de Convenția Națională, considerată organ reprezentativ al voinței poporului suveran. În opinia multor istorici, acest proces reprezinta de fapt un proces și o judecare a monarhiei de către revoluție. Prin moartea uneia(monarhiei) a dat viață alteia(revoluției). În opinia istoricului Jules Michelet moartea fostului rege a condus la acceptarea violenței ca instrument al fericirii.

“Dacă acceptăm teza potrivit căreia o persoana poate fi sacrificată pentru fericirea celor mulți, se va demonstra în curând că 200 sau 300 sau chiar mai multe persoane, ar putea fi de asemenea sacrificate pentru fericirea celor multi. Puțin câte puțin, vom găsi motive pentru a sacrifica mulți pentru fericirea celor mulți, și vom crede că a fost un câștig.”

Două evenimente majore au condus la procesul lui Ludovic al XVI-lea. În primul rând, dupa bătălia de la Valmy din 22 septembrie 1792, generalul Domouriez a negociat cu prusacii care au evacuat Franța, astfel că Ludovic nu mai putea fi considerat ostatic sau pârghie de negociere cu forțele prusace invadatoare. În al doilea rând, scandalul rezultat dupa descoperirea seifului din palatul Tuileries care conținea documente și corespondența compromițătoare, a ajutat la discreditarea regelui. Ca urmare a acestor două evenimente Girondinilor le-a fost imposibil să îl mai fereasca pe rege de proces.

Ludovic este adus de la Temple în fața Convenției, pe străzi aglomerate și tăcute, pentru a asculta acuzațiile care i se aduc, printre care o acuzație de înaltă trădare și crime împotriva statului și a poporului francez. Pe 26 decembrie, avocatul său, Raymond Deseze va oferi răspunsul regelui la acuzații și pledoaria sa finală. Încă dinainte ca procesul să înceapă și în timp ce își pregătea apărarea în fața Convenției, Ludovic a mărturisit avocaților săi că știa ca va fi găsit vinovat și condamnat la moarte, dar că îi roagă să îi pregătească apărarea ca și cum ar avea șanse de câștig. Era resemnat și își acceptase soarta înainte ca vrdictul să fie pronunțat, fiind dispus să lupte doar pentru a rămâne în memoria poporului său ca un rege bun.

Convenția trebuia să voteze răspunsul la trei întrebări: Este Ludovic vinovat? Ar trebui să existe un apel la popor, oricare ar fi decizia? Ce pedeapsă ar trebui să sufere Ludovic?

Pe 15 ianuarie 1793, Convenția, compusă din 721 de deputați a votat cu privire la verdict. Având în vedere dovezile copleșitoare privind înțelegerea secretă a lui Ludovic cu invadatorii, votul a fost copleșitor pentru vinovăție, nici unul pentru achitare, doar 23 de abțineri. A doua zi, un vot cu apel nominal a fost efectuat pentru a decide soarta fostului rege. După zeci de ore, votul s-a încheiat, Ludovic fiind condamnat la moarte la o diferență de un singur vot. 361 de deputați au votat pentru executarea imediată a lui Ludovic, în timp ce 360 lua în considerare alte alternative precum închisoarea sau exilul. Philippe Egalite, fostul duce de Orleans și văr al lui Ludovic a votat în favoarea condamnării la moarte, vot care va provoca multă amărăciune în viitor în rândul monarhiștilor francezi. Va sfârși și el ca și vărul său, fiind ghilotinat la sfârșitul aceluiași an.

Se încearcă o moțiune de grațiere a pedepsei cu moartea însă aceasta este respinsă la vot. 310 deputați au cerut milă în timp ce 380 au votat pentru execuția imediată a pedepsei cu moartea. Această decizie a fost definitivă. Unul dintre apărătorii săi, Malsherbes, plângând amar, îi aduce vestea lui Ludovic. Fostul rege îi spune ca se vor întâlni într-o alta viață, mai fericită și că regretă ca lasă un prieten atât de bun în urmă. Ultimul lucru pe care Ludovic i-l spune este că e nevoit să își controleze lacrimile pentru că toti ochii vor fi asupra lui.

Pe 21 ianuarie 1793 a fost decapitat prin ghilotinare in Place de la Revolution(astăzi Place de la Concorde).

La orele 5 dimineața Ludovic al XVI-lea fost trezit de către valetul său, Jean-Baptiste Clery și ajutat să se îmbrace. A mers apoi să se întâlneasca cu preotul irlandez Henry Essex Edgeworth de Firmont pentru ultima împărtășanie. O ultimă liturghie i-a fost servită cu o seara înainte, recuzita pentru liturghie fiind furnizată de către autorităti printr-o directiva specială. Tot în aceasta seară și-a văzut pentru ultima oară soția și copiii. La aflarea veștii fiica sa leșină, fiul său cere gărzilor să îl lase liber să discute cu poporul să nu îi ucidă tatăl, iar soția sa îl roagă să o revadă și în dimineața următoare. La sfatul părintelui Edgeworth a evitat o ultimă scenă de despărțire cu familia sa, în ziua execuției. Astfel, la orele 7 dimineața și-a mărturisit ultimele dorințe părintelui. Dorea ca Sigiliul Regal să ajungă la Delfin iar verigheta la regină. După ce a primit binecuvântarea părintelui s-a dus să se întâlnească cu Antoine Joseph Santerre, comandant al Gărzii. Un car de culoare verde îl aștepta în a doua curte. S-a urcat și așezat alături de preot și două gărzi. Carul a părăsit închisoarea Temple în jurul orelor 9 dimineața. Transportul până la locul execuției a durat în jur de o oră, în bătaia tobelor care trebuiau astfel să înăbușe orice strigăt de suport pentru rege și escortat de o trupă de cavalerie cu săbiile trase. Convoiul și-a croit drum de-a lungul unui traseu mărginit de peste 80 000 de oameni înarmați, sanculoți și soldați ai Gărzii Naționale.

Baronul de Batz, susținător al familiei regale cel care a finațat și fuga la Varennes, plănuia o ultimă încercare de salvare a regelui. A chemat 300 de regaliști pentru o ultimă încercare de evadare și salvare, plănuind ca Ludovic, odată ce ar fi fost eliberat să fie ascuns într-o casa din rue de Clery, aparținând contelui de Marsan. Însă când de Batz a sărit în față cu îndemnul “Urmați-mă prieteni, să ne salvăm regele!” mulți dintre cei care trebuiau să îl sprijine fie au fost desconspirați, fie nu au reușit sa ajungă. Trei dintre participanți au fost uciși, dar de Batz a reușit scape. Regele cunoștea această intentie și nu era de acord cu acestă încercare de scăpare în care nu vedea niciun bine, nici pentru el, nici pentru Franța.

La orele 10 au ajuns în Place de la Revolution, într-un spațiu înconjurat de arme și tobe și o mulțime înarmată cu sulițe si baionete, lăsată liberă la poalele schelei.

Urcănd treptele eșafodului Ludovic a afișat o atitudine demnă si resemnată. După relatările unor martori s-a dezbrăcat singur. A ținut un scurt discurs acordând iertare tuturor celor care i-au cauzat moartea. S-a declarat nevinovat de crimele de care era acuzat, rugându-se ca sângele său să nu cadă asupra Franței. Mai mulți martori oculari au susținut că Ludovic ar fi intenționat să adreseze mai multe cuvinte mulțimii, dar a fost întrerupt de Antoine-Joseph Santerre, general în garda Naționala care a cerut un răpăit de tobe. Ghilotinarea a decurs rapid. Există deasemenea relatări care menționează că lama nu ar fi secționat gâtul din prima și că regele ar fi țipat. Acest lucru este însă puțin probabil, având în vedere ca lama ghilotinei secționa coloana vertebrală. Călăul, Charles Henri Sanson a mărturisit că regele și-a întâmpinat cu mult curaj soarta.

Câteva mărturii:

Părintele Edgeworth, duhovnicul regelui:

“Calea care ducea la eșafod a fost extrem de dură și dificilă de parcurs. Regele a fost obligat să se sprijine de brațul meu, și simțindu-i slăbiciunea, m-am temut pentru o clipă ca l-ar putea părăsi curajul; mare mi-a fost mirarea, atunci când ajuns la ultimul pas, am simțit cum a dat brusc drumul brațului meu, parcurgând cu un pas sigur și ferm întregul eșafod; liniște, la o singură privire a sa, 15 sau 20 de tobe amuțesc; și cu o voce atât de puternică, încât trebuie sa fi fost auzit până la Pont Tournant, l-am auzit rostind distinct aceste cuvinte memorabile: “Eu mor nevinovat de toate crimele care mi s-au adus, îi iert pe cei care mi-au adus moartea și mă rog lui Dumnezeu ca sângele pe care urmează să îl vărsați să nu cadă niciodată asupra Franței.”

Charles Henri Sanson, călăul său, relatează, într-o scrisoare datată 20 februarie 1793, care avea să fie publicată, în ziarul “Thermomètre du jour”:

“Ajuns la piciorul eșafodului, Ludovic s-a uitat pentru un moment la instrumentele execuției sale și l-a întrebat pe Sanson de ce tobele s-au oprit din bătaie. A înaintat pentru a se adresa celor prezenți dar au existat stigăte la adresa călăilor să se grabească. În timp ce era legat, a exclamat:”Poporul meu, voi muri nevinovat!”. Apoi, întorcându-se spre călăii săi a declarat:”Domnilor sunt nevinovat de toate acuzele care mi se aduc. Sper ca sângele meu să poata cimenteze fericirea francezilor.” Lama a căzut. Erau orele 10:22. Unul dintre adjuncții lui Sanson a arătat capul retezat mulțimii care a început să strige “Trăiască națiunea! Trăiască Republica!”. A urmat salutul artileriei și zgomotul a ajuns la urechile familiei regale întemnițate.”

Sanson subliniază faptul că regele “a îndurat totul cu un calm și o fermitate care au surprins pe toata lumea. Sunt ferm convins ca această fermitate derivă din principiile religiei de care era atât de pătruns și convins ca niciun alt om.”

Într-unul dintre articolele sale, Alexander Dumas se referă la întâlnire din 1830 cu Henri Sanson(care mai târziu avea să o execute pe regina Maria Antoaneta), fiul cel mai mare al lui Charles Sanson, prezent la momentul respectiv:

“Acum, spunei că vrei ceva, domnule Dumas?”

“Știi căt de multă nevoie avem noi dramaturgii de informații exacte. Ar putea veni momentul în care să îl pun pe Ludovic al XVI-lea în scenă. Cât adevăr există în povestea în care regele s-ar fi bătut cu asistenții tatălui tău la piciorul eșafodului?”

“Oh, eu pot să vă spun, domnule, că am fost acolo.”

“Știu, de aceea te și întreb.”

“Ei bine, ascultă. Regele a fost adus cu un car până la eșafod iar mâinile lui au fost lăsate libere. La poalele eșafodului ne-am gândit să îi legăm mâinile, nu pentru că ne-am fi temut că ar fi încercat să se apere, ci mai mult pentru că ne-am temut că orice mișcare involuntară ar fi putut periclita execuția, făcând-o mai dureroasă. Deci, unul dintre asistenți l-a așteptat cu o frânghie în timp ce altul i-a spus că este necesar să i se lege mâinile. Auzind aceste cuvinte neașteptate și văzând frânghia, Ludovic al XVI-lea a făcut un gest involuntar de repulsie. “Niciodată! A strigat el, “Niciodată!” și a împins omul care ținea frânghia. Ceilalți trei asistenți, crezând că o luptă este iminentă au ieșit și ei în față. Aceasta este explicația acestui moment de confuzie, interpretat după moda momentului de istorici. Atunci tatăl meu s-a apropiat și a spus, cu tonul cel mai respectuos: “Cu o batistă, Sire”. La cuvântul “Sire”, pe care nu l-a mai auzit de atât de mult timp, regele a tresărit și în același moment duhovnicul său, din car, i-a adresat câteva cuvinte. “Așa să fie atunci, fie și asta, Dumnezeul meu!” și a întins mâinile pentru a-i fi legate.”

Madame de Stael (fiica lui Jacques Necker, fost ministru de finante al lui Ludovic al XVI-lea)

“Acest om care nu a arătat niciodată că ar avea curaj să își păstreze puterea, făcănd-i pe oameni să se îndoiască de curajul său de fiecare dată când era nevoit să își înfrunte dușmanii; acest om a cărui intelect era timid de la natură, nefiind capabil să creadă în propriile sale idei, sau măcar să adopte ideile altora, s-a arătat cu prisosință capabil de o determinare uimitoare: să sufere și să moară.”

Louis Mercier, membru al Convenției, care a votat împotriva condamnării la moarte a regelui, în Le Nouveau Paris, descrie momentul astfel:

“[…] chiar să fie acesta același om, mai înainte îmbrâncit de 4 călăi asistenți, dezbrăcat forțat, cu vocea înecată de bătaia tobelor, legat de o scândură, când încă se zbătea, lama grea căzând atât de rău, încat nu a trecut prin gâtul lui, ci prin partea din spate capului și a maxilarului său, într-un mod oribil?”

Îmediat dupa decapitare, mai mulți martori la execuție și-au scufundat batistele în sângele regelui. Acest fapt s-a dovedit a fi real în 2012, când mai multe probe de ADN luate de pe o asemenea batistă a coincis cu probe ADN luate din țesutul unui cap mumificat care se considera a fi al regelui Henrci al IV -lea al Franței.

Imediat după execuție, cadavrul lui Ludovic al XVI-lea a fost transportat cu o căruță la cimitirul Madeleine din apropiere, unde cei ghilotinați erau îngropați în gropi comune. Înainte de înmormântare, un serviciu religios scurt a avut loc la în biserica Madeleine, distrusă în 1799, de către doi preoți care au jurat credință față de Constituția Civilă a Clerului. Ludovic al XVI-lea a fost îngropat cu capul la picioare, într-un mormânt nemarcat, iar deasupra sa a fost aruncat var nestins. Cimitirul Madeleine a fost închis în 1794. În 1815, Ludovic al VIII-lea, a cerut deshumarea rămășițelor fratelui său și ale cumnatei sale, Maria Antoaneta și reînhumarea lor în Bazilica Sf. Denis, necropola regilor Franței, iar între 1816 și 1826 un monument comemorativ a fost ridicat în locul fostului cimitir.

^{*[47],[48],[49]}