În Franța, în timpul Revoluției Franceze, Convenția Națională adoptă “Legea suspecților”

Legea suspecților (Loi des suspects), în opinia mai multor istorici reprezintă începutul Terorii în Franța, printr-o slăbire semnificativă a libertăților individuale care au condus la “paranoia” revoluționară.

Prin acest decret, se ordona practic arestarea tuturor dușmanilor cunoscuți sau presupuși ai Revoluției, vizându-i în special pe foștii nobili, pe emigranți, foști oficiali, ofițeri suspecți de trădare, comercianți sau simpli oameni care încercau să își facă stocuri de mâncare sau alte bunuri de larg consum. În anul ce va urma, decretului i se aduc noi modificări, devenind astfel și mai strict, prin decretul din 10 iunie 1794, rămas în istorie și sub numele de “Loi de la Grande Terreur”. Aplicarea legii și arestările au fost încredințate comitetelor de supraveghere și nu autorităților legale. Deasemenea decretul specifică că “suspecții” trebuiau să își demonstreze nevinonvăția. Decretul, și Teroarea pe care o promova, va fi în vigoare până în iulie 1794 și va fi abolit oficial în octombrie 1795. Legea suspecților sau acest decret al terorii s-a bazat pe propunerile lui Philippe-Antoine Merlin de Douai și ale lui Jean Jacques Regis de Cambaceres, aprobate de Convenție. Aceasta aducea practic o completare la o lege anterioară, din 10 martie 1793, cea prin care s-au creat Tribunalele Revoluționare, și care conținea o definiție cu mult mai restrânsă a suspecților.

Până la intrarea în vigoare a acestei noi legi “suspecții de serviciu” erau preoții catolici anti-repulicani. Apoi, începând cu 10 august 1792, când domnia constituționala a lui Ludovic al XVI-lea a fost suspendată de Adunarea Legislativă, eticheta de “suspect” s-a extins și asupra emigranților și a părinților acestora. Suspecții au fost expulzați, deportați, închiși sau uciși de sanculoți. Deci, termenul “suspect”, desi a fost folosit și înainte de 1793 nu a fost niciodată definit prin consens. Secțiunile radicale din Paris cereau cu înverșunare arestarea suspecților, dar Convenția Națională a eșuat în a acționa decisiv. A ordonat doar o dezarmare a “suspecților” iar pe 2 iunie 1793 a hotărât că cei care sunt “suspecți de aristocrație” și cetățenii care nu au un comportament adecvat ar trebui arestați.

Legea suspecților a fost în cele din urma dezbătută după ce sanculoții au ocupat Convenția Nationala în 5 septembrie. Astfel, s-a încercat o definire cât mai largă a termenului de “suspect”, pentru a se stabili cine urma să fie arestat și judecat în fața Tribunalelor Revoluționare. Comitetului Salvării Publice i s-au dat puteri sporite – puterea de a aresta și pedepsi. De asemenea, în numele acestei legi, Comitetele de supraveghere erau responsabile cu întocmirea listelor de suspecți și emiterea mandatelor de arestare. Se stipula că cetățenii trebuiau să dețină certificate de civism, care să ateste buna purtare a cetățeanului. Faimoasa definiție a suspecților – Cei care nu au făcut nimic împotriva libertății, deasemenea nu au făcu nimic pentru aceasta – a făcut parte dintr-o dispoziție a Comunei Regionale din Paris, din 11 octombrie 1793 și este adesea greșit atribuită Legii Suspecților.

Conform Legii Suspecților, “suspecți” erau considerați cei care:

  • prin comportamentul lor sau prin relațiile lor sau prin cuvintele sau scrierile lor, s-au dovedit a fi partizani ai tiraniei sau ai federalismului și dușmani ai libertății;

  • nu pot justifica, în modul prevăzut de decretul din 21 martie, mijloacele lor de existență și achitarea obligațiilor lor civice;

  • le-au fost refuzate certificate de bun cetățean;

  • funcționarii publici care au fost suspendați sau destituiți din funcțiile lor de către Convenția Națională sau de comisarii săi și nu au fost restabiliți, în special cei care au fost sau ar trebui să fie destituiți conform legii din 14 august;

  • erau foști nobili, cu soțiile, părinții, mamele, fiul sau fiicele, frații sau surorile și agenții emigranților care nu și-au demonstrat în mod constant angajamentul față de Revoluție;

  • au emigrat în perioada cuprinsă între 1 iulie 1789 și publicarea legii din 8 aprilie 1792, chiar dacă s-au întors în Franța în termenul prevăzut de această lege sau mai devreme.

Imediat după publicarea acestui decret, toate persoanele suspecte, conform criteriilor enunțate și care se aflau pe teritoriul Republicii și care erau încă în libertate au fost arestate.

Numărul estimat de victime ale acestui decret:

  • Donald Greer: 500.000 de suspecți acuzați în timpul Regimului Terorii, pe baza cercetărilor asupra înregistrărilor istorice. 35.000 – 40.000 de victime, dintre care 16.594 au fost executate în urma proceselor legale, iar celelalte execuții corespund domeniilor de război civil.
  • Albert Mathiez: 300.000 de victime. În Paris, inițial 6000 și mai mult de 8.000 în ajunul Reacției Thermidoriene.
  • Louis Jacob: 70.000 de suspecți.
  • Jean Tulard: 500.000 de prizonieri și 300.000 de persoane în arest la domiciliu.
  • Encyclopædia Britannica din cadrul Universității din Chicago fixează numărul deținuților la “peste 200.000”, observând că cei mai mulți nu au fost niciodată judecați, deși au dispărut prin închisori infectate cu boli aproximativ 10.000, iar comisiile militare și tribunalele revoluționare au dat condamnări la moarte altor 17.000.

*[1],[2][73],[74]

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.