Iancu de Hunedoara – De ce a fost respectat și elogiat în timpul vieții sale și după aceea?

Iancu facea parte din familia românească a Corvineștilor din regiunea Hunedoara. S-a născut probabil în anul 1386.

Cariera sa militară s-a dovedit a fi una strălucită, desfășurată nu numai în țară, ci și în străinătate(la Zgreb sau în Italia, bunăoară). În anul 1438 era ban de Severin. El și fratele său primesc pentru vitejia arătată în atâtea campanii militare mai multe domenii și privilegii. A știut să împletească îndeletnicirile sale militare cu activitatea politică, civică. În anul 1441 ajunge voevod al Transilvaniei, ca în 1446 să fie guvernator al Ungariei. Își va da demisia din cauza intrigilor nobililor. Stema lui Iancu, nu întâmplător avea reprezentat corbul purtând crucea în cioc, la care se va adauga un leu în picioare de culoare roșie pe un fond alb, ținând o coroană din aur.

Urmează bătăliile antiotomane, în special cele din jurul Nișului și de la trecătoarea Kunovița(1443). Din nefericire expediția din 1444 se încheie cu victoria otomanilor, lângă Varna. În 1448 a avut loc o nouă campanie condusă de Iancu până la Kossovopolye(Câmpia Mierlei). În prima parte a luptei, oastea lui Iancu părea a ieși victorioasă, însă, în final a fost învinsă și se retrage. La întoarcere, Iancu de Hunedoara a fost prins și închis de Gheorghe Brancovici, despotul Serbiei. Iancu a fost nevoit să semneze grele condiții în schimbul eliberării. După unele conflicte se ajunge la o înțelegere: nepoata despotului, Elisabeta, fiica lui Ulrich de Cilly, trebuia să devină soția fiului lui Iancu, Mateiaș.

Din anul 1453 poartă titlul de căpitan suprem al armatei ungurești.

Ultimul război important condus de Iancu împotriva otomanilor a avut loc la Belgrad, în 1456, care se va încheia cu înfrângerea lui Mahomed al II-lea(cuceritorul Constantinopolului) care s-a și rănit atunci.

Papa Calixt al III-lea îl va numi pe Iancu într-o scrisoare:

Atletul cel mai puternic al lui Christos.

Urmă însă o mare tragedie. Înacu se stinse din viață din cauza ciumei, în 1456. A fost înmormântat – după propria-i dorință – la biserica din Alba Iulia, unde odihnea și fratele său. Călugarul-ostaș Ioan de Capistrano a scris epitaful. Citim, cu deosebită tristețe dar și cu mândrie:

S-a stins lumina lumii.

Iancu de Hunedoara a avut o mare înrâurire asupra țărilor române. Vlad Țepeș a ocupat tronul Țării Românești cu ajutorul lui. Petru al II-lea, Domnul Moldovei i-a fost cumnat. Bogdan, tatăl lui Ștefan cel Mare și Alexăndrel îl considerau ca pe “părintele lor”.

Constantin C. Giurescu, în lucrarea de mare prestigiu înclinată istoriei românilor din care ne-am inspirat și noi scriind aceste rânduri, nota:

După Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara a fost a doua personalitate de caracter european pe care a dat-o neamul nostru; Ștefan cel Mare va fi a treia.

 

*imagine  – Iancu de Hunedoara, prelucrare după un portret aflat la Hungarian National Museum