Din culisele politicii Focus In istorie Legat de Romania Personalitati ale lumii S-a intamplat in lume

Ilie Lazăr – eliberator al Cernăuțiului în timpul Primului Război Mondial și supraviețuitor al temnițelor comuniste

12 decembrie 1895, comunism, dictatură, Ilie Lazăr, Marea Unire, oamenii Unirii, PNȚ, România în Primul Război Mondial, România Mare, victimele comunismului

Pe 12 decembrie 1895, s-a născut la Giulești, Maramureș, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, Ilie Lazăr, viitor jurist și om politic, descendent al unor vechi familii românești maramureșene, înnobilate de regii angevini ai Ungariei. Pe linie paternă, el descindea din familia Lazăr de Purcăreț, iar pe linie maternă din familia Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, a fost protopop greco-catolic al Sighetului și, de asemenea, pe lângă licența în Teologie, avea și o licență în Drept. La fel ca și bunicul său, urmează studii de drept la Facultatea de Drept din Cluj, unde își obține licența și doctoratul. Își continuă mai apoi studiile, în domeniul economic la Viena.

Ajuns la vârsta rectutării, este încorporat în armata austro-ungară cu rangul de ofițer și ajunge rapid la comanda unei companii formate în mare parte doar din români. Nu durează mult până ce intră în conflict cu ofițerii maghairi din armata imperială, conflict care îi va aduce o de trei luni de închisoare, executabilă însă după terminarea războiului. Petru Groza, viitorul prim-ministru al României ajuns la putere cu sprijinul bolșevicilor, era ordonanța lui Ilie Lazăr. După intrarea României în Primul Război Mondial și după discuții îndelungate cu soldații pe care îi conducea, Ilie Lazăr a decis să dezerteze din armata imperială austro-ungară și să se înroleze în Armata Regală Română. Trece linia frontului, împreună cu întreaga sa companie în 1918, dorind să ajungă în Basarabia. În apropiere de Cernăuți află că un detașament de 700 de soldați ucraineni ocupaseră orasul, jefuind și arestând fruntași români și căutându-l cu furie pe Iancu Flondor care se ascundea în clădirea Mitropoliei ortodoxe. Astfel, Ilie Lazăr decide să plece la Cernăuți împreună cu soldații săi, deși erau de patru ori mai puțin la număr decât ucrainienii. Pentru a se putea descurca în orașul pe care nu-l cunoșteau, Ilie Lazăr i-a cerut profesorului Sextil Pușcariu să îl pună în legătură cu ofițerii români care se aflau în Cernăuți și care au primit misiunea să comande grupele formate din soldații ardeleni ai lui Ilie Lazăr. Astfel, pe 9 noiembrie 1918, intră în Cernăuți un detașament de 180 militari români lugojeni, aflați sub comanda sublocotenetului Ilie Lazăr, parte a regimentului 8 husari, amplasat la nord de Tirsapol. Acesta vine, din proprie inițiativă, în sprijinul autorităților române terorizate de milițiile ucrainiene. Vestea intrării în oraș a ostașilor români care purtau încă uniformele austro-ungare i-a pus pe fugă pe ucraineni, iar ofițerul ardelean a pus el însuși primul steag românesc pe clădirea municipalității din capitala Bucovinei de Nord.

După episodul de la Cernăuți, Ilie Lazăr se întoarce în Transilvania unde organizează administrația românească din comitatul Maramureș și participă ca deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a decis Unirea Transilvaniei cu România. Este cel mai tânăr dintre delegații – avea 23 de ani -, care au votat Unirea Transilvaniei cu România. Organizează și înaintarea Armatei Regale Române spre Sighetul ocupat de ucraineni. Este trimis mai apoi să organizeze administrația românească în Satu Mare, unde a preluat funcția de secretar al județului. În 1923 se mută la București, unde practică avocatura. Devine tot mai apropiat de Iuliu Maniu, liderul românilor ardeleni pe care îl însoțește peste tot. Bărbatul cu un fizic impunător, cu rafinament intelectual, eminentul avocat și talentatul orator Ilie lazăr acționează în multe situații ca o veritabilă gardă de corp a lui Iuliu Maniu. Devine șeful organizației de muncitori a PNȚ, care sub conducerea sa va deveni cea mai influentă organizație politică adresată acestei categorii sociale, Ilie lazăr devenind dușman principal atât al legionarilor cât și al comuniștilor. În 1928 este ales pentru prima dată deputat de Maramureș; apoi a fost reales de mai multe ori. Pe fondul relațiilor tensionate dintre conducerea PNȚ și Regele Carol al II-lea, Ilie lazăr este trimis în lagărul de detenție de la Turnu, imediat după instaurarea dictaturii regale. Eliberat imediat după abdicara lui Carol al II-lea, intră în conflict cu liderii extremei drepte, astfel că este închis la Târgu-Jiu. Eliberat după trei luni, redactează un document în care denunță condițiile inumane de detenție, pe care-l trimite dictatorului Ion Antonescu. În 1946, înainte de alegeri este arestat de comuniști pentru trădare. Soția sa, Maria Lazăr, candidează și câștigă fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr. Este eliberat pentru scurt timp, căci în 1947, este arestat din nou, cu ocazia înscenării de la Tămădău, ajungând dupa gratii alături de toți liderii PNȚ, inclusiv Iuliu Maniu și Ion Mihalache.

După un simulacru de proces este condamnat pe 12 noiembrie 1947 la 12 de temniță grea, 5 ani de degradare civică, plata a 50.000 de lei cheltuieli de judecată și confiscarea întregii sale averi. A fost închis în Penitenciarul din Galați, apoi, din 1951, împreună cu Iuliu Maniu și cu episcopii greco-catolici, a fost transferat la Sighet, orașul pe care-l eliberase cu trei decenii înainte, iar din 1955 a fost transferat la Râmnicu Sărat, după ce în ianuarie intrase în greva foamei în închisoarea M.A.I. Bucureşti, incriminând refuzul asistenţei medicale. Încarcerat în celula numărul 13, „deţinutul cu matricola 146” a fost unul dintre contestatarii vehemenţi ai regimului de exterminare: ”Pe tot timpul deţinerii în penitenciar a avut o comportare duşmănoasă faţă de personalul unităţii, cu insulte şi ameninţări, urmărind să-i intimideze prin trecutul său”. Ca urmare a protestelor determinate de lipsa asistenţei sanitare şi de regimul de înfometare, Ilie Lazăr a fost pedepsit, după cum reiese din documentele emise de penitenciar, cu 70 de zile de izolare, dintre care şapte cu aplicarea lanţurilor la picioare, fiind caracterizat ca „foarte recalcitrant”. Deși ar fi trebuit să fie eliberat în 1959, din cauza comportamentului necorespunzător, este transferat în lagărele pentru deținuți politici din sud-estul României, ajungând inclusiv la temutul lagăr de la Periprava.

Este eliberat abia pe 9 iulie 1964, după 17 ani de temniță grea și se stabilește la Cluj, cu familia, într-o pivniță. În 1974 i se aduce la cunostință că statul Israel a decis să îi acorde o pensie lunară de 400 de lei pentru că a salvat 30 de evrei de la pogromul de la Sighet. Ilie Lazăr, eliberatorul Cernăuțiului și al Sighetului, nu avea pensie de la statul român. Duşman neînduplecat al comunismului, în anii `70, pe băncile din faţa statuii lui Matei Corvin din Cluj, continua să critice abuzurile şi nedreptăţile regimului. Cu toate suferinţele îndurate, Ilie Lazăr a rămas până la moartea sa, în noiembrie 1976, fidel crezului său politic.

Fiica sa, Ileana Mara (Lia) Lazăr, casătorită Gherasim va fi exmatriculată de la Universitatea din Cluj în 1953, arestată în 1955 şi condamnată în 28 iunie 1956 la 1 an şi jumătate închisoare pentru „delictul de instigare publică”, în fapt pentru că a continuat să fie o credincioasă a Bisericii greoc-catolice şi după desfiinţarea ei de către statul comunist în 1948. A fost ţinută peste termenul de detenţie fiind ”nereeducabilă”. Familiei nu i s-a permis să angajeze un avocat pentru apărarea tinerei de 26 de ani și nici nu le-a fost comunicat locul de detenție.

„Întreaga sa activitate politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de secol, a stat sub semnul a trei principii esenţiale: devotamentul faţă de Partidul Naţional Țărănesc, respectul faţă de Iuliu Maniu și dragostea pentru Maramureș. Prin fidelitatea şi consecvenţa faţă de un ideal politic, prin verticalitatea şi spiritul său de sacrificiu, Ilie Lazăr rămâne un posibil model de urmat pentru reprezentanţii clasei politice româneşti actuale”. – lie Lazăr. Consecvența unui ideal politic, de Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2015, p. 371