În România, Ion I. C. Brătianu devine pentru a doua oară prim-ministru, impunându-și politica externă și jucând astfel un rol de primă importanță în desâvârșirea Marii Uniri de la 1918

Pe 16 ianuarie 1914, Ion I. C. Brătianu, cunoscut și ca Ionel Brătianu, preia din nou funcția de prim-ministru a României, funcție pe care o exercită până pe 9 februarie 1918. Vor mai urma apoi încă 3 mandate de prim-ministru. De cinci ori prim-ministru, mai mult decât orice alt politician român, de trei ori ministru de Interne, si două mandate de minsitru al Apărării Naționale și al Afacerilor Externe, 19 ani președinte al Partidului Național Liberal, Ionel Brătianu a făcut parte cu onoare din dinastia politică a Brătienilor, jucând un rol de primă importanță în desâvârșirea Marii Uniri de la 1918.

Încă de la începutul Primului Război Mondial, Ionel Brătianu a susținut neutralitatea României, susținând o diplomație externă al cărei scop principal era stabilirea unor acorduri care să conducă la înfăptuirea unității naționale a românilor, încercând în același timp și o mai bună pregătire și înzestrare tehnică a armatei. A urmărit cu multă răbdare cel mai bun moment pentru intrarea României în război, un război pentru reîntregire.

Profită cu multa abilitatea de încălcarea Tratatului secret cu Austro-Ungaria (semnat chiar de către tatăl său în 1883) de către habsburgi, respectiv de clauza încălcată, aceștia neavertizând România în legătură cu declanșarea războiului. Susține cu tărie, neintrearea încă în război a României, în ciuda cererilor lui Petre Carp sau Titu Maiorescu și chiar a regelui Carol I. Fin observator al conflicetelor din Balcani, Ionel Brătianu este convins că România nu poate avea așteptări de la Austro-Ungaria sau Germania si cu atât mai puțin de la Turcia sau Bulgaria, căreia recent îi luasem Cadrilaterul. Singura soluție pentru România era Antanta. Moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a lui Ferdinand îl vor ajuta pe Brătianu să își impună punctul de vedere în ceea ce privește intrarea României în război, la momentul oportun, alături de Antantă. Un sprijin important va găsi și în puternica personalitate a reginei Maria. Un prim succes al diplomației externe a lui Brătianu a fost semnarea Acordului Sazonov-Diamandy, dintre România și Rusia, încheiat în perioada neutralității, prin care Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul unei neutralități binevoitoare a regatului român. Poziționarea sa strategică la flancul celor două alianțe aflate în conflict, precum și o armată de 600.000 de oameni au fost motivele pentru care ambele tabere au depus eforturi intense pentru a atrage România de partea lor. În august 1916 însă, au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei, care pe plan militar promiteau să furnizeze zilnic 300 de tone de armament şi muniţii, dar și participarea armatei ruse la apărarea Dobrogei, în timp ce trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare ofensivă. Pe plan diplomatic, Antanta recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc.

Dacă pe plan diplomatic Ionel Brătianu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a poziționa cât mai favorabil România în război, luptând pentru îndeplinirea promisiunilor aliaților mult timp(istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliații căzuseră de acord în secret să nu-și onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească), guvernului liberal condus de Brătianu i se pot reproșa grave greșeli privind pregătirea tehnico-materială a armatei care nu a beneficiat de o înzestrare normală, de aici îmbrăcămintea necorespunzătoare, hrana insuficientă, o dezorganizare datorata generalului Dumitru Iliescu, un favorit al lui Ion I.C. Bratianu, care s-a dovedit incapabil de buna administrare a compartimentului militar de la nivelul Marelui Stat Major pe care-l conducea.

De altfel, referitor la spiritul militar al lui Brătianu, regina Maria, notează în jurnal, pe data de 2 octombrie 1916, în timpul în care se desfașura Manevra Flămânda, următoarele:

“Vremea rea îngreunează mult deplasarea artileriei. Brătianu îsi pierde pe loc curajul și acceptă chiar și concesii rușinoase, nu are spirit militar. E omul vicleșugurilor, nu un om de acțiune.”

În aceste condiții Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot trimisă de Franța în România, pentru consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române nu a avut o sarcină ușoară. Însa la dezastrul militar care a condus la retragerea autorităților și a Casei Regale în Moldova, ultima redută rămasă din regatul României în noiembrie 1916, au mai contribuit și alți factori: Antanta nu a trimis trupe, ofensiva de la Salonic nu a avut loc, revoluția bolșevică din Rusia a dat totul peste cap, armata fiind nevoită să intervină și să neutralizeze grupuri de soldați ruși bolșevizați în 1917. În ianuarie 1918, Ionel Brătianu și-a depus mandatul, refuzând să semneze o pace rușinoasă cu Puterile Centrale. A făcut-o Alexandru Marghiloman în aprilie, dar documentul nu a fost niciodată ratificat de rege(încurajat în permanență de regina Maria să spere în victoria Antantei) sau de Parlament. România a tras de timp până în octombrie 1918, când a reintrat în război de partea Antantei. În ceea ce privește politica externă dusă de Brătianu putem spune că el fost, în ciuda oricăror erori, “Zodia bună a României”, cum pe drept îi spunea regele Ferdinand.