În Țara Românească, Mircea cel Bătrân devine Domn al Țării Românești

Mircea cel Bătrân s-a născut în anul 1355 și a încetat din viață la 31 ianuarie 1418. A fost Domn al Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. În timpul domniei sale se pun bazele principalelor instituții feudale ale statului.

A fost fiul lui Radu I (1330 – 1383), Domn al Țării Românești între 1377 – 1383, și fratele lui Dan I ( 1354 – 23 septembrie 1386) pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386. A fost tatăl lui Vlad al II-lea și bunicul lui Vlad Țepes.

Particula ”cel Bătrân” a fost adăugată postum numelui său pentru a fi deosebit de succesorii săi, care purtau numele de Mircea. În timpul epocii comuniste, a fost supranumit Mircea cel Mare. În timpul domniei a dus o politică de sprijinire a creștinilor din sudul Dunării, fapt care a dus la organizarea unei expediții de pedepsire a Înaltei Porți. Armata Otomană, sub conducera lui Baiazid I zis și Yldirim (Fulgerul), intră în Țara Românească cu o armată de 40.000 de soldați. O primă luptă are loc la Rovine, unde Mircea înfrange ariegarda otomană, fiind mai apoi învins la Argeș și ca urmare pierde tronul. După înfrângerea lui Baiazid I și capturarea sa de către Timur Lenk, se implică în politica de succesiune la tronul Înaltei Porți, sprijinind însă un pretendent care nu câștigă tronul.

Spre sfârșitul domniei va încheia un tratat de pace cu Înalta Poartă, care în schimbul unui tribut de 3000 de galbeni, recunoaște independența Țării Românești. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească cunoaște cea mai mare întindere teritorială din epoca medievală. A fost precedat la tron de Dan I și succedat de Vlad Uzurpatorul (în prima domnie) și de către fiul său Mihai I (a doua domnie).