Soarele rasare la 
Este 
În timpul Primului Război Mondial Puterile Centrale ocupă Bucureștiul
Pe Calea Griviței, dinspre Chitila trupele germane intră în București, după ce în prezența reprezentanților guvernului retras la Iași, primarul Emil Petrescu a semnat declarația de capitulare în fața inamicului adusă de delagația germană condusă de fostul atașat militar al Germaniei în România, prințul Schaumburg-Lippe.
Pentru a înțelege atmosfera acelor zile cităm din jurnalul Pieie Alimăneștianu, sora lui Ion I.C. Brătianu*:
4 decembrie 1916
“Bubuitul tunului a început azi-noapte. Orașul pare gol. Numai pe străzile de pe periferie trec, pâlcuri, pâlcuri, soldați obosiți, înghețați, în retragere.
Aș vrea să mă opresc, să-i întreb ca ceilalți trecători pe șoptite, “De unde vin? Unde merg?” și nu îndrăznesc. Mă tem să nu aflu de apropierea vrăjmașului. Iminenta ocupare a Bucureștilor, care la început mi se părea un vis urât, devine din zi în zi o tristă realitate.[…]
În câteva zile ne-am despărțit, rând pe rând, de ai noștri, despărțire cu atât mai dureroasă cu cât simțeam apropiindu-se dezastrul. Nicio lacimă nu s-a vărstat în clipele acelea, nici din partea celor ce plecau în pribegie, nici din partea acelora ce rămâneau pradă vrăjmașului. Individul nu mai există în asemenea împrejurări. la pierderile sufletești, nu te mai gândești la cele materiale. S-au contopit toate într-o singură colectivitate: Armata.
Ea reprezintă tot, cel puțin în ochii mei: și țară, și rude, și prieteni. Vizunea ei fugărită zi și noapte îmi sângera inima.”
5 decembrie 1916
“Ieșind, azi-dimineață, pe poartă m-am oprit s-ascult de se-aude tunul. Se auzea în apropiere, chiar către nord, și m-am bucurat. Este singura legătură ce o mai avem cu ai nostri.”
6 decembrie 1916
” Iată cum s-a săvârșit intrarea trupelor germane imperiale în București.
Aseară, la cartier, lângă Cotroceni, a fost adus un ofiter cu cohii legați, trimis ca intermediar de Mackensen să întrebe dacă se apără orașul. S-a înapoiat cu răspunsul ca nu se apară, dar cerea să se garanteze averea și cinstea locuitorilor.
Azi-dimineață s-au dus întru întâmpinarea lor reprezentanții țărilor neutre, al Americii, dl Vopicka, și al Olandei, dl Vredenburg, împreună cu primarul capitalei, dl Emil Petrescu.
Au mers departe, în direcția Bragadiru, pe unde credeau că înaintează trupele vrăjmașe, dar s-au întors singuri, după o lungă așteptare și după ce constataseră distrugerea podurilor de pe Argeș.
Peste puțin, a sosit vestea intrării trupelor germane în Gara de Nord, apoi un automobil cu cinci ofițeri a sosit la Primărie. Printre ei era și Principele de Schaumburg-Lippe, nepot al Împăratului Wilhelm, fost secretar de legațiune la Bucuresți, al declararea războiului.
Se vede că ținut să revie în România ca învingător, spre a răzbuna umilința plecării sale.
Mi-l amintesc privind pe stradă, cu ceasurile, din dosul grătarului de fier al împrejmuirii legațiunii germane din Calea Victoriei, zilele cât fusese sechestrat în casă, până i s-a putut libera trecerea.
Cei cinci ofițeri au iscălit hârtia prin care asigurau averea și cinstea cetățenilor, dar pe de altă parte, cu toate aceste asigurări, colonelul de Kleve, însărcinat cu intendența, punea cele mai drastice condiții orașului, și anume: o pâine pe zi, jumătate de litru de vin, cafea, ceai, orez, zahăr, untură și câte altele, peste 50 000 de soldați, și dări de un miliard.
Guvernatorul cetății, generalul de Stolzenberg, amenința pe dl Emil Petrescu că, dacă nu li se dă tot ce vor cere în 24 de ore, îl așteaptă un glonte.
— O viață am, a răspuns dânsul linistit. Ce voi putea, voi da; ce nu, nu…
Învingătorul a sfârșit spunând:
— Să fiți mulțumiți că nu v-am lăsat pe mâna bulgarilor și că suntem noi, germanii, intermediarii dintre dumneavoastră și ei.
Președintele Crucii Roșii, dlui Al. Marghiloman, i-a răspuns:
— Nu uitați că suntem învingători și ați făcut să curgă mult sânge german!
Eu n-am iești toată ziua din casă, de teamă să nu întâlnesc soldații nemți în marșul lor triumfal, întâmpinați, mi se spune, de sute și sute de germane și de israelite, cu flori în mână, cântând cu entuziasm “Die Wacht am Rhein”!
O femeie trecea adineaori prin fața casei și plângea, istorisind unei prietene ce văzuse:
— Ca ciupercile au ieșit din pământ și râd și se bucură, nerușinatele, de nenorocirea noastră, după ce ne-au mâncat pâinea ani de zile. Nemernicile strigau soldaților nemți, în gura mare: “În sfârșit ati venit! Cu câtă nerăbdare va așteptam!”
Dar în clipa aceasta nu mă răzvratește nimic, nu mă atinge nimic, nu mă atinge nimic din cele ce mi se istorisesc.
Un singur gând, o singură grijă am: daca armata noastră a izbutit să se retragă fără pierderi prea mari, dacă a putut să o ajungă Mackensen – în automobilul său monstru -, montru el însuși. Căci, dacă armata întrupează pentru mine țara, el întrupează vrăjmașul, de când a sosit după-amiază la palatul regal, într-un automobil zgomotos, întâmpinat de dl Tzigara-Samurcaș, care i-a pus locuința regală la dispoziție. El n-a primit.
— Nu obișnuiesc palaturi. De altminterea, eu nu stau în București, decât câteva ore. Urmăresc armata română.
Pentru cei ce nu se așteptau la germanilor în oraș, azi-dimineață a fost o lovitură, dând cu ochii de ei, cum a pățit dl Procopiu. Ieșind de la gazeta L”Independance Roumanie, a rămas înmărmurit zărind ulani călări defilând de-a lungul străzii Victoriei.
Era să leșine; s-a proptit de zid ca să nu cadă jos. De atunci a căzut bolnav la pat și nu s-a mai sculat.
Noi fusesem prevestiți la spital și, cum ne întorceam cu automobilul în grabă, în fața avuzului de la șosea poposea un batalion de infanterie română. Ne-am înspăimântat văzându-i.
Le-am strigat să plece.
— Sunt departe, au răspuns.
Am oprit automobilul și, chemând pe singurul ofițer ce-i întovărășea: Fugiți! intră germanii”.
M-a privit întâi zăpăcit, apoi a dat ordin de plecare. I-o fi prins pe drum?”