Soarele rasare la 
Este 
În timpul Primului Război Mondial începe Bătălia de la Turtucaia dintre armata română și armatele bulgare și germane (1-6 sept.1916)
Bătălia de la Turtucaia a fost o confruntare militară din Primul Război Mondial, dintre armata română și armata bulgară, care a început în data de 1 septembrie și a durat până în 6 septembrie 1916.
Ca urmare a declarării stării de război între România și Bulgaria în 1 septembrie 1916 (consecință a declarării stării de război între România și Austro-Ungaria și Germania), armata bulgară atacă trupele române din capul de pod de la Turtucaia, un oraș din provinicia Cadrilater, alipită României, în urma celui de al Doilea Război Balcanic.
La Turtucia armata română edificase un fort de apărare, cu ajutor francez, considerat un al doilea Verdun. Tehnica de luptă era însă extrem de veche, iar trupele care apărau fortul erau slab dotate și pregătite. Deși considerată o bază excelentă pentru declanșarea unui atac românesc împotriva Bulgariei, ca urmare a campaniei românești de pe frontul de vest, unde a fost concentrat grosul armatei române, Turtucaia a fost folosită, în această bătălie ca poziției defensivă pentru frontul de sud.
În 2 septembrie armata bulgară condusă de către generalul Panteley Kiselov atacă fortificația românească cu cele mai bune divizii active, dispunând și de o artilerie foarte puternică, în timp ce trupele române din garnizoana de la Turtucaia aparțineau unor divizii noi înființate, formate din rezerviști și doar un singur regiment activ și, și acestea insuficient dotate cu muniție. Bulgarii au început atacul încă din 31 august, chiar înainte de a declara oficial război României, dar operațiile propriu-zise și atacul concentric a început abia în noaptea de 1 spre 2 septembrie, bulgarii fiind spijiniți și de trupe germane. În zorii zilei de 2 septembrie, trupele române sunt forțate să se retragă pe linia a doua de apărare.
Pe 2 septembrie, Regina Maria ocupată cu organizarea spitalelor pentru răniți își notează în jurnal:
“Se aude că bulgarii au atacat Turtucaia cu 30 000 de oameni – înca n-am aflat rezultate.
Peste Constanța au zburat avioane care au ucis locuitori nevinovați, după cum pare să fie obiceiul brav după care își duc ei războaiele. […]
De peste tot pleacă trupe pe front – soldații urcă în trenuri veseli, cânta, cu chipiele, cu ranițele, caii și tunurile împodobite cu flori. […]
Tot mai multe doamne vor să vină la spitalul meu, dar acum trebuie să închid lista, nu pot primi tot orașul.
Le am deja pe:
Maruka, Cella, doamna Dissescu, Haret, Canano, Antonescu, Mimi Racotă, Miss Bellin, Miss Ordiscal, două doamne franțuzoaice, Lady Barclay, doamna Catargi și una sau două doamne pe care le cunosc mai puțin, dar care s-au oferit voluntare – le uitasem pe Julie Ghika, poate și Lala mea cea grasă și două-trei doamne de la legația rusă – prințesa Gagarin, doamna Tatarinov etc…
Par foarte multe, dar lucrurile vor fi așa orânduite încât să aibă fiecare orele lor. Cu ajutorul Domnului, vom munci cât de bine vom putea. Nu pot decât să mă rog ca țara noastră să nu fie invadată.”
Pe 3 septembrie operațiunile se concentrează pe sectorul vestic de la Turtucaia. Este executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Satul Vechi însă fără consecințe grave. Toată ziua au loc atacuri violente cărora însă trupele române le rezistă, provocând pierderi mari în rândul bulgarilor. Din nefericere se crede că inamicul a străpuns linia și se ordonă retragerea. Trupele sunt demoralizate și se pierde avantajul tactic.
Regina Maria, aflată la Buftea, notează în continuare:
“Bătrâna doamnă Nadab mi-a oferit 80 000 de franci pentru ambulanțe. O mare bucurie. […]
Veștile de pe front sunt puține, așa că l-am trimis pe Ballif la Cartierul general să afle mai multe.
Se desfășoară o luptă îndârjită la Turtucaia, iar trupele noastre țin piept formidabil unor forțe cu mult mai mari. Bulgarii atacă tocmai unde suntem mai slabi. Soldaților noștri li s-a spus să reziste până la ultimul om – rușii vor ataca în altă parte ca să le ușureze sarcina. Sărmanii noștri soldați au rezistat deja la patru atacuri. Dea Domnul să fi reușit să reziste și noaptea trecută. Zborurile de recunoaștere par să arate că bulgarii nu au comasat aici trupe proaspete.
Hidroavioanele au făcut ravagii la Constanța și au lăsat în urmă mulți morți, printre care și niste bieți copii, unii din ei, sărăcuții, cercetași.”
Ziua de luni, 4 septembrie, e liniștită, dar bulgarii îsi ocupă pozitiile pentru atacul decisiv. Până în acest moment, pierderile românesti se ridică la circa 200 de persoane.
Tot luni, regina notează:
“Primele vești primite azi-dimineață de Barbu spun că Turtucaia nu a cedat și că se speră ca trupele noastyre să reziste fiindcă au primit întăriri.
Se pare că au trebui să țină piept la douăzeci și cinci de atacuri. Situația de acolo e încă nesigură – ajutorul așteptat nu a putut sosi pe cât de repede se spera. Sărmanii, prin ce trebuie să fi trecut! Se spune că trupurile inamicilor s-au strâns în fața sârmelor ghimpate în grămezi atât de mari încât trupele noastre nu mai văd să tragă! Mă întreb ce pierderi am suferit, se spune că mult mai puține în comparație, dar ce înseamnă asta, mai precis? Cât mi-aș dori să fiu acolo! să am grijă de răniți cum pot, să împart cu ei primejdia și teama.
Am mers în oraș ca de obicei – cheta noastra pentru ambulanțe merge minuant.
Barbu mi-a dat 10 000.
Doamna H. Catargi 5000.
Bancherul Elias 20 000 – și pe lângă el alte câteva bănci, așa că acum avem peste un milion – am primit și sume mai mici. Lisabetta mi-a dat 1000.”
Ziua de 5 septembrie se dovedește cea mai sângeroasă, începând cu un puternic bombardament al pozițiilor românești, riposta fiind slabă. Situația este apreciată eronat de comandamentul român și întăririle nu sunt trimise pe sectorul care ar avea cea mai mare nevoie de ele. Mai multe tunuri românești din sectoarele atacate sunt scoase din luptă, iar până la orele 12:00 mai multe segmente ale linei de apărare sunt în mâna inamicului. Totusi, situația cetății Turtucaia este gravă dar nu disperată. Bulgarii au pierderi foarte mari, sunt deja epuizați iar unitățile dezorganizate nu mai pot continua înaintarea. Deși comandamentul român are la dispoziție cinci batalioane proaspăt sosite ca întăriri, comandamentul în loc să lanseze un contraatac puternic, ordonă retragerea pe cea de a treia linie de rezistență, retragere care degenerează în panică. Se încearcă totuși un contraatac, dar acesta este fragmentat și fără succes.
“Azi-dimineață, primele vești, anunțate de Girot prin ușa (îl trimisese Ballif): în timpul nopții, un zepelin a făcut pagube în Bucuresti și Ploiești. […]
Si când te gândești că știrile acestea mi le aduce tocmai Girot, servitorul meu german care refuză să mă părăsească! Ce va fi fiind în inima lui! Oare e mândru de patria lui mamă? […]
Vești proaste azi, Turtucaia este în mare primejdie – s-au făcut greșeli, trupele bulgare erau mult mai numeroase decât estimase comandamentul nostru, trupele noastre dau înapoi în fața forțelor superioare. Se spune chiar că sunt demoralizați, ca unii nu s-ar fi ridicat la înălțimea momentului – lucururi urâte! Pe la prânz am primit vești proaste, pe la ora cinci și mai proaste, iar acum, la ora nouă, erau din nou unele speranțe – trăim de la o clipă la alta schimbări teribile. […]
M-am întâlnit cu Brătianu, care, dimpotrivă, era foarte supărat! Am încercat să-l mai îmbarbătez. […]
Am mers pe la gară să întâmpin unul din trenurile militare – mare entuziasm.
Mâinile mi se golesc cât ai clipi de flori, dulciuri și țigări. Toti îmi înalță urale asurzitoare și mai mulți mă strigă deja Împeratiasa Maria, Împeratiasa tuturor românilor. Mi se face teamă când îi aud atât de convinși. […]
Slavă Domnului că ultimele știri au fost ceva mai bune. Dumnezeu să îi ajute pe soldații noștri dragi în noaptea aceasta! Sper ca zepelinele să nu apară prea des!”
A doua zi însă, 6 septembrie, se dovedește ultima zi de rezistență la Turtucaia. Se reîncearcă reorganizarea trupelor până în zori, fapt care reușește doar parțial. Aflati în linia a treia de apărare, cea mai slabă, lispsită de artilerie, și bazându-se pe superioritatea numerică a infanteriei și pe Divizia a 9-a care trebuia să vină în ajutor, comandamentul român ordonă reocuparea liniei de centru. Linia de centru este însă în întregime ocupată de bulgari, pregățiți și ei pentru atac. Bătălia este extrem de violentă și deși se obține o ușoară retragere a trupelor bulgare, în final artileria bulgară oprește înaintarea românilor. Bătălia este pierdută de români, iar numărul de soldați căzuți este semnificativ în ambele tabere. Locuitorii de origine bulgară încep să atace și ei trupele române aflate în debandadă. Continuă lupte izolate însă nimic nu mai poate opri dezastrul. La orele 16:30, colonelul Mărășescu ordonă trupelor încetarea luptei. Generalul Panteley Kiselov rămâne cunoscut drept “învingătorul de la Turtucaia” în istoria Bulgariei, în timp ce în istoria României întregul episod rămâne cunoscut drept “dezastrul de la Turtucaia”.
“Zi cumplită, cu vești rele, tot mai rele cu fiecare ceas, până când, în cele din urmă, am aflat că Turtucaia a căzut.[…]
Într-adevăr, veștile erau proaste, dar nu atât de proaste pe cât erau unele zvonuri – vin zile grele și trebuie să le ținem piept cu tot curajul și să nu ne lăsam doborâți.
Tot nu mă descurajez, se înalță în mine ceva mai puternic decât toate, o încredere de nezdruncinat că lucrurile TREBUIE să se îndrepte!”*
Armata română a pierdut în luptă 160 ofițeri și 6000 de soldați, iar 480 ofițeri și 28000 de soldați au fost luați prizonieri. Din încercuire scapă doar 5500 soldați, dintre care peste 2000 au reușit să scape trecând Dunărea înot. Regina Maria nu s-a înșelat, avea să vină vremuri grele, căci dincolo de înfrângerea de la Turtucaia, consecințele acestei înfrângeri avea să fie cu mult mai grave. Această înfrângere va permite trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea și chiar să o ocupe. Însă cel mai grav a fost faptul că ofensiva de pe frontul din Transilvania s-a oprit, ca urmare a transferării unui număr de șapte divizii pe frontul de sud, pierzându-se astfel avantajul tactic, ceea ce într-un final se va solda cu invazia Munteniei de către trupele germane și autro-ungare.