Judy, câinele deținut de război

Pe 8 iunie 1946, cu ocazia sărbătoririi Zilei Victoriei, BBC transmitea în premieră în toata lumea lătratul unui câine! Câinele se numea Judy, dar printre foștii ei camarazi de război mai era cunoscută și ca PoW (Prisoner of War) 81A Gloergoer, Medan, singurul animal înregistrat oficial ca prizonier de război în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.


Un pointer englez, cu pete brun-roșcate, născut în Shanghai în 1937, Judy a fost oferită cadou Marinei Regale Britanice, pentru a servi ca mascotă pe una dintre navele Majestății Sale. Și-a început cariera navală pe HMS Gnat și mai apoi a servit pe HMS Grasshopper. În mod miraculos a supraviețuit atacurilor inamice pe ambele nave, dar în februarie 1942, după ce HMS Grasshopper a fost scufundat de aviața japoneză, viața ei și a altor supraviețuitori ai naufragiului avea să se schimbe. Au urmat trei ani de prizonierat în jungla încinsă din Sumatra, unde bolile tropicale, foametea, setea și gărzile japoneze i-au amenințat viața în fiecare zi.

Văzută ca un înger păzitor, după ce a găsit un izvor cu apă proaspătă pe insula pe care au naufragiat, bărbații salvați de la însetare și-au jurat să o apere și să împartă cu ea puținul pe care îl aveau în zilele ce știau că aveau să vină, indiferent de riscuri. Ascunsă într-un morman de saci cu orez, camarazii ei au reușit să o transporte în secret în lagărul de prizonieri de război de la Medan, unde au fost duși de japonezii care i-au capturat.

În august 1942, după șase luni de înfometare și însetare, Judy ajunsese piele și os și, la fel ca și camarazii ei, avea o privire bântuită și pierdută. Din elegantul pointer englez, mascotă în Marina Regală Britanică mai rămăsese doar o umbră. Însă Judy era determinată să supraviețuiască, iar această încăpățânare a transmis-o și oamenilor din jurul ei. În lagărul de la Medan l-a întâlnit pe omul care avea să îi fie nu doar stăpân, ci cel mai devotata prieten de-a lungul întregii vieți, aviatorul Frank Williams. Într-o zi, Frank i-a oferit porția sa de orez și de atunci Judy nu s-a mai despărțit de el.

Dovedind că e un prieten și o consolare pentru toți deținuții, Judy a intrat în vizorul gardienilor japonezi, care au devenit tot mai ostili față de ea. De fiecare dată când un prizonier era bătut, Judy făcea cumva și intervenea, distrăgându-le atenția japonezilor. Lătra și sărea la gleznele japonezilor, iar Frank și-a dat seama că Judy va avea nevoie de mult mai multă protecție, dacă doreau să o mai aibă mult timp în preajma lor. Profitând de slăbiciunea pentru saki a comandantului lagărului, după mai multe pahare Frank a reușit să îl convingă pe colonelul Banno să o înregistreze oficial pe Judy ca prizonier de război, statut ce îi oferea o oarecare protecție. Astfel Judy a fost înregistrată ca PoW (Prisoner of War) 81A Gloergoer, Medan, devenind singurul animal înregistrat oficial ca prizonier de război în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Nu aveau să se bucure însă prea mult de puțina liniște adusă de noul statut. În iunie 1944, colonelul Banno a fost transferat și înlocuit de căpitanul Nishi, cunoscut pentru cruzimea sa. Mai mult, Nishi ura câinii și imediat a dat instrucțiuni stricte în ceea ce o privea pe Judy: detinuții aveau să fie mutați într-un alt lagăr, iar Judy avea să fie abandonată la Medan.

Pentru Frank și colegii săi era însă cât se poate de clar că Judy nu putea să fie abandonată sorții. Perfecționând o serie de semnale sonore și gesturi, Frank a reușit să comunice cu Judy, astfel încât ea să îi poată urma pe drumul până la vaporul SS Van Warwyck, care urma să le asigura transferul. Frank și Judy au repetat modurile în care se putea ascunde printre sacii de orez. Astfel, cățelușa nu a mișcat un mușchi și nu a scos nici măcar un sunet în lungile ore de marș prin căldura tropicală. Japonezii nici nu au bănuit că Judy a fost tot timpul ascunsă în sacul de orez de pe umărul lui Frank. Însă la doar o zi după ce s-au îmbarcat pe nava olandeză, pe 26 iunie 1944, aceasta a fost lovită de o torpilă de către Marina Regală Britanică, neștiind că e vorba de un vas cu deținuți de război aliați, iar singura șansă de supraviețuire pentru Judy a fost să se strecoare, cu ajutorul lui Frank, printr-un hublou de doar 10 inchi și să sară în mare de la o înălțime de 15 metri. Frank s-a alăturat mai apoi colegilor săi în încercarea de a părăsi nava. Ajunși în apa uleioasă, cei doi au pierdut însă contactul. Frank a petrecut ore întregi înotând în căutarea ei, dar fără folos. I-a rămas doar speranța că va reveni în viața lui, așa cum făcea întotdeauna. Pierduse deja prea mulți cunoscuți și îi era foarte greu să se gândească ca ar fi putut să o piardă și pe Judy.

Recapturat, l-au ajuns repede poveștile altor supraviețuitori despre un câine care îi ajuta pe bărbații naufragiați să ajungă la resturi ale navei care să-i ajută să plutească sau îi lasă să se agațe de ea, ducându-i mai apoi la mal și întorcându-se înapoi în apă după alți bărbați care epuizați fiind, aveau nevoie de ajutor. Ajuns în noul lagăr, nu i-a venit să-și creadă ochilor. Cum a intrat pe poarta lagărului, un câine plin de ulei și cu ochii roșii a sărit pe el, doborându-l. “Niciodată nu am fost mai fericit să o văd pe bătrâna Judy, ca atunci”, avea să povestească Williams. Aici avea să afle că în cele din urmă a fost și ea salvată, unul dintre bărbații smulgând-o din apă și ținând-o în siguranță și ascunsă în timpul drumului până în lagăr. A mai aflat și că Judy a avut o stea norocoasă când a ajuns la docuri. Odiosul căpitan Nishi a văzut-o în momentul în care a fost urcată în camionul care trebuia să ducă deținuții în lagăr și a ordonat să fie aruncată în mare. O voce mai puternică, cea a colonelului Banno, a întors însă ordinul, iar Judy, PoW 81A Medan a fost urcată în siguranță în camion.

Pe parcursul anului care a urmat, Frank și Judy s-au mutat dintr-un lagăr în altul, deoarece prizonierii au fost folosiți ca forță de muncă pentru construirea căii ferate de 3 000 de mile care traversa jungla centrală din Sumatra. Fiecare mutare a fost efectuată prin limbajul pe care cei doi îl cunoșteau deja. Pentru că între ea și gardienii japonezi sentimentul de ură era unul reciproc, pentru siguranța ei în timpul zilei, în timp ce bărbații lucrau, Judy a fost învățată să aștepte în junglă, chiar dincolo de gardul lagărului, explorând și vânând. Noaptea, dacă era sigur, Frank o chema în interiorul lagărului. Iar ea, de cele mai multe ori se întorcea cu câte un “cadou” pentru prietenul ei, bucăți de vânat. Nu de puține ori, îi avertiza pe camarazii ei de prezența crocodililor, șerpilor veninoși, tigrilor, după ce a descoperit pe propria piele cât de dureroasă e mușcătura de crocodil. Judy nu mai era cățelușa timidă și blândă pe care Frank a cunoscut-o în 1942. Era deja o supraviețuitoare, plină de înțelepciune. În lagărul de la Medan, Judy devenise mamă și trecuse prin suferința pierderii cățelușilor dar și peste moartea violentă a tatălui lor. În fiecare zi de captivitate, o sentință de moarte o viza pe Judy, dar ea nu a cedat. Cum moartea și boala erau peste tot, Frank se gândea cu groază ce soartă ar fi avut Judy dacă el ar fi murit. “Judy mi-a salvat viața în atâtea feluri”, a spus Williams, “Dar în primul rând mi-a dat un motiv să trăiesc. Tot ce trebuia să fac era să mă uit în acei ochi obosiți și să mă întreb: ce s-ar întâmpla cu ea dacă aș muri? A trebuit să continui.” Frank a rămas în viață pentru Judy, iar Judy a rămas o inspirație pentru prizonierii chinuiți de foame, bătăi, boală și muncă istovitoare. Colegii ei prizonieri îi spuneau “fetița bărtână”. “Dacă fetița asta bătrână poate suporta totul în speranța eliberării, atunci și noi putem”, își spuneau ei.

Într-unul dintre jurnalele care acum sunt parte a arhivei Imperial War Museum din Londra apar câteva mențiuni despre momentul nașterii cățelușilor. Jurnalul i-a aparținut lui AB Simmonds, coleg cu Frank în RAF, un specialist în radare. Jurnalul, de dimensiunea palmei, ține evidența zilelor. În noiembrie 1942, Simmonds notează: ” Judy a născut 9 cățeluși! Dr. Kirkwood, tot personalul medical olandez și toate materialele disponibile au fost puse la dispoziția ei. Atât Judy cât și cățelușii ei sunt bine!” La scurt timp după aceea, apare o actualizare: “Puii lui Judy cresc bine cu carne de vită și lapte condensat.” Carnea de vită se număra printre ultimele conserve pe care prizonierii reușiseră să le ascundă după capturarea lor, iar faptul că a fost folosită pentru hrănirea puilor arată importanța de care Judy se bucura.

Deși Ziua Victoriei asupra Japoniei a fost sărbătorită pe 15 august 1945, știrile despre pace în Pacific au ajuns greoi la prizonierii de război din Sumatra. Cu ajutorul RAF au început să ajungă pachete cu mâncare, dar era nevoie de timp pentru organizarea transportului înapoi acasă. Frank și ceilalți prizonieri au fost duși la un spital militar din Singapore, unde s-a recuperat bine, alături de Judy. Însă bucuria libertății a fost umbrită de gândurile legate de provocarea finală: strecurarea pe furiș a cățelușei pe nava destinată trupei. Gândul că după cei trei în care a fost practic prizonier de război, lui Judy i-ar putea fi refuzată întoarcerea în siguranță acasă, îl măcina pe Frank. Pe SS Antrenor, nava care trebuia să îi transporte acasă, era afișat clar de către autorități: Nu sunt permise animalele. Foștii prizonieri nu aveau însă cum să permită ca Judy să fie lăsată în urmă. Mulți știau că îi datorează viața.

Pentru încă o dată, Judy a trebuit să fie un pasager clandestin. Folosindu-se din nou de limbajul lor secret, cu ajutorul camarazilor care distrăgeau atenția echipajului, Judy a fost ținută în secret sub patul lui Frank timp de trei zile, suficient cât nava să ajungă în larg, pe traiectoria ei către Liverpool. La fel ca în trecut, pe când era mascotă pe HMS Grasshopper, Judy nu s-a sfiit să salute trupa, împrietenindu-se rapid cu toată lumea. Cum, din fericire pentru ea, bucătarul navei era un mare iubitor de câini, în scurt timp, bucătăria a devenit locul preferat al explorărilor zilnice. Povestea cățelușei slăbuțe a devenit rapid cunoscută tuturor celor aflați la bordul navei, iar admirația tuturor pentru fostul prizonier de război care a ridicat moralul camarazilor săi în cele mai grele zile, creștea în fiecare zi.

Pe măsură ce se apropiau de Liverpool, Frank a realizat că lui Judy i s-ar putea refuza permisiunea de a părăsi nava. Astfel, toți cei de la bord au conceput un plan pentru a zădărnici eventualele acțiuni ale autorităților. Sprijinul pentru Judy a fost copleșitor; nimeni nu se gândea să o abandoneze tocmai acum, când trecuseră cu bine de toate greutățile. Mulți dintre foștii prizonieri de război au trimis mesaje prin care au solicitat sprijin pentru Judy. Până la urmă, unul dintre colegii lui Frank de la RAF, și-a mobilizat familia care a apelat la conexiunile ei, iar libertatea lui Judy de a păși pe uscat a fost asigurată.

Frank știa că la debarcare oficialii responsabili cu carantina îl vor aștepta pentru a o lua pe Judy de lângă el, dar el voia ca înainte de a fi nevoiți să se despartă să o ducă în vizită într-un loc special, cantina NAAFI (Navy, Army and Air Force Institutes). Pentru prima oară după mulți ani de privațiuni, Frank a putut să o servească pe Judy nu cu o porție sărăcăcioasă de orez ci cu o farfurie plină de mâncare delicioasă. Abia după o săptămână, Frank a putut să o revadă pe Judy în țarcurile de carantină din Surrey. Judy nu a înțeles de ce Frank i-a cerut sa mergă cu oficialii responsabili cu carantină, dar nu a avut de ales. Nu mai puteau să se ascundă. Dar asta nu a făcut desparțirea mai ușoară. Judy refuza să mănânce iar perioada închisă într-un țarc, deși nu mai era prizonier, probabil că a fost una dintre cele mai grele perioade din viața ei. Dar Frank și-a păstrat promisiunea și a vizitat-o săptămânal în perioada de carantină de șase luni, iar ea a început treptat să accepte mâncarea oferită, câștigând treptat în greutate și forță, în același timp în care Frank își recăpata puterile acasă, alături de familie. În ziua eliberării lui Judy din carantină, presa mondială era pregătită să ureze bun venit acasă cățelușei erou.

Judy a primit medalia PDSA Dickin, “Crucea Victoriei” pentru animale, în mai 1946, “pentru magnificul curaj și rezistența de care a dat dovadă în lagărele japoneze, pentru modul în care a contribuit la ridicarea moralului printre colegii ei deținuți și pentru că a salvat numeroase vieți prin inteligența și vigilența de care a dat dovadă”. Festivitatea de decorare a avut loc la sediul Asociației prizonierilor de război de la Londra. Vicontele Tarbat, a insistat să sublinieze hotărârea cu care Judy i-a protejat pe Frank și pe alți deținuți, și a făcut-o membru pe viața al asociației; o premieră pentru un patruped. Frank a subliniat din nou faptul că își datorează viața lui Judy, și mulți alți bărbați i-au întărit afirmația.

Pe 8 iunie 1946, lătratul lui Judy a fost transmis de către BBC în toată lumea, cu ocazia sărbătoririi Zilei Victoriei. Deja vedetă de afiș, Judy a participat la toate evenimentele care aveau ca scop sprijinirea organizațiilor caritabile pentru animale și copii. În calitate de veteran de război, l-a însoțit pe Frank la rudele deținuților de război englezi care nu au supraviețuit lagărelor japoneze, oferind consolare familiilor îndurerate.

Pe 22 iulie 1946, Frank și Judy au fost demobilizați din RAF. În lagărul de la Medan, Judy s-a transformat din mascotă a marinei în mascotă a RAF din momentul în care a fost adoptată de Frank. După demobilizare cei doi au început o nouă viață în Africa. În 1948, Frank și Judy au părăsit Marea Britanie pentru Africa de Est pentru a se alătura unei scheme guvernamentale care cerea prezența lui Frank în Tanzania de astăzi. S-au instalat înstr-o casă colonială, iar Judy a părut fericită să se afle din nou în apropierea junglei. Din nou, l-a protejat pe Frank și pe colegii sai de șerpi veninoși și alte animale sălbatice periculoase. A gonit babuini, a fugărit maimuțe și, într-un final, a avut o nouă serie de cățeluși.

Timp de doi ani cei doi s-au bucurat de noua lor viață. Până când Judy a dispărut. După nouă zile în care a fost căutată de mai multe grupuri coordonate de Frank, a fost găsită într-o colibă unde era îngrijită de localnici. Era foarte bolnavă, și deși operația pentru îndepărtarea tumorei ce a fost descoperită a avut succes, perioada de recuperare a fost de scurtă durată.

Pe 17 februarie 1950, Frank a luat cea mai grea și agonizantă decizie din viața lui, aceea de a o adormi pe Judy pentru a o scuti de dureri. După ce Judy a murit la vârsta de 13 ani, Frank a petrecut două luni construind un mormânt din granit și marmură în memoria ei, pe care a inclus o placă ce descrie povestea lui Judy, prizonierul de război 81 Gloergoer, Medan.

Surse:

National Military Working Dogs Memorial 

The true story of Judy, the dog who inspired her fellow prisoners of war to survive, Robert Weintraub, The Irish Times

Imagini de pe www.pdsa.org.uk și wikimedia.org

Lecturi suplimentare:

Robert Weintraub, No Better Friend: One Man, One Dog, and Their Extraordinary Story of Courage and Survival in WWII, Little, Brown and Company, 2015

Damien Lewis, Judy: A Dog In A Million, Quercus Books, 2014

Ivona

Citesc, ilustrez, scriu, călătoresc, fotografiez. Nu neapărat în ordinea asta. www.dinmansarda.com.