În Malta, începe Marele asediu otoman al Insulei Malta, sediul Ordinului Ioanit

După părăsirea Insulei Rodos în 1523, Carol I al Spaniei; Rege al Siciliei, conferă Cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim (actualmente cunoscuți și ca Cavalerii de Malta), ca posesiune perpetuă insula Malta, Gozo și portul Tripoli din Africa, în schimbul unui tribut anual de 1 șoim maltez. În 1565, deranjat în planurile sale de expansiune Sultanul Suleiman Magnificul (Sultan al Imperiului Otoman între 30 septembrie 1520 – 6 septembrie 1566), pornește un atac naval și terestru asupra insulei Malta, cu scopul de a o transforma într-o baza otomană pentru viitoarele sale planuri de expansiune a imperiului otoman în Europa. Atacul începe în 18 mai, fiind condus de mai mulți comandanți militari otomani, printre care Amiralul otoman Dragut (Turgut Reis) Beilerbeiul flotei Otomane din Mediterană secondat de Amiralul Piali Pașa și Serdarul Vizir Kızılahmedli Mustafa Pașa. Ioaniții se aflau sub conducerea celui de al IL-lea (49) Mare Maestru Jean Parisot de la Valette (Mare Maestru al ordinului între 21 august 1557– 21 august 1568), care fusese anunțat de către spionii săi din Constantinopol, asupra intențiilor otomane și reușise în prealabil să finalizeze fortificarea insulei. De asemenea, Marele Maestru ordonase ca toate culturile de pe insulă să fie culese, chiar dacă nu erau coapte și toate fântânile să fie otrăvite. Forța otomană ajunge în dreptul insulei în 18 mai, dar debarcarea are loc doar a doua zi. Acțiunea militară otomană este însă destul de ezitantă datorită disensiunilor dintre conducătorii otomani, care nu se înțeleg asupra planului de luptă, iar ca urmare puternica flotă otomană nu este implicată în asediu, fiind ancorată la 10 km de principalul port unde se desfășura confruntarea. Planul de luptă otoman, a vizat mai întâi, cucerirea Castelului Sfântul Elmo, asupra căruia turcii au pornit, începând cu 27 mai, un puternic bombardament. Deși ajuns în ruină în mai puțin de o săptămână, apărătorii castelului se mențin pe poziții, dar totuși, în 3 iunie, trupele de ieniceri reușesc să cucerească șanțurile exterioare ale castelului. În 8 iunie, apărătorii castelului, trimit o solie Marelui Maestru, solicitându-i permisiunea să preda fortificațiile atacatorilor, dar solicitarea lor este refuzată, de către Marele Maestru, care le solicită să apere, de acum ruinele castelului, cu orice preț, până la venirea întăririlor din Sicilia. Apărătorii castelului resping atacurile repetate ale infanteriei otomane, inclusiv marele atac din 16 iunie. În 23 iunie, are loc atacul final asupra castelului, dar în timpul atacului, Beilerbeiul Dragut, este ucis, în fața ruinelor, se pare de o ghiulea trasă chiar de către otomani (după unele surse de către ioaniți). Fortul cade în mâinile trupelor otomane, care îi ucid în timpul atacului pe toți cei 1.500 de apărătorii ai fortului, cruțând doar 8 cavaleri. Vizirul Mustafa, ordonă ca și corpurile apărătorilor castelului să fie decapitate, crucificate și lăsate să plutească spre Castelul Saint Angelo, pentru a-i demoraliza pe ioaniți. Ca răspuns Marele Maestru ordonă ca toți prizonierii turci să fie decapitați, iar capetele să fie folosite ca și ghiulele, cu care să fie bombardată tabăra otomană.

Asediul asupra insulei Malta era considerat de către contemporani ca extrem de important pentru viitorul creștin al Europei, deoarece planul Sultanului Suleiman Magnificul era să desfășoare o invazie a întregii Europe, prin Italia, respectiv Sicilia. Totuși deși toată creștinătatea era îngrijorată de soarta asediului, Viceregele Siciliei, Don García Álvarez de Toledo y Osorio, al IV-lea Marchiz de Villafranca de Bierzo, a ezitat timp îndelungat să trimită întăriri asediaților. Doar o mică trupă de 600 de oameni reușește să debarce pe insula ajungând la începutul lunii iulie în fortul Birgu. În 15 iulie, Mustafa ordonă un mare atac atât pe uscat cât și pe mare (peste 100 de vase ușoare pe care erau îmbarcați 1.000 de ieniceri), încercând cucerirea peninsulei Senglea. Atacul eșuează, fiind scufundate toate vasele otomane cu excepția unia, în luptă murind aproximativ 800 de ieniceri, atât datorită vitejiei apărătorilor, dar și datorită faptului că Marele Maestru, cunoștea planul de atac de la un dezertor din tabăra otomană. Un nou atac otoman, este lansat de către Mustafa, în 7 august, atât asupra Castelului Sant Angelo cât și asupra fortului Birgu, atac însă care este întrerupt fără explicații de către conducătorii otomani, chiar în momentul în care ienicerii treceau zidurile în ruină ale forturilor.

După moartea Amiralului Dragut, turcii și-au pierdut din determinarea lor, atacurile asupra fortificațiilor ioanite scăzând în intensitate. Mult depășiți numeric apărătorii fortificațiilor din Malta, i-au cerut Marelui Maestru să le permită predarea, dar acesta a refuzat mizând exact pe scăderea în intensitate a atacurilor otomane, sperând într-o retragere a armatei otomane și de asemenea în venirea întăririlor militare de pe continent. Comandantul Otoman, Mustafa, ordonă trupelor otomane, să se pregătească de iernare, pornind un marș spre Mdina, în ideea de a cuceri orașul. Totuși atacul nu are loc.

În 7 septembrie Don Garcia, debarcă într-un final cu o armată de 6.000 de ostași în partea de nord a insulei, dar în 8 septembrie, comandatul Mustafa ordonă retragerea. O parte a cavaleriei care a debarcat, atacă fără ordin trupele otomane, acestea fiind masacrate aproape în totalitate. Rămășițele armatei otomane părăsesc insula în 13 septembrie 1565. În urma asediului atacatorii otomani consideră că au pierdut (conform surselor otomane) un număr de aproximativ 10.000 de oșteni, iar ioaniții au pierdut o treime din cavaleri. Populația insulei a pierdut tot o treime din locuitori.