Soarele rasare la 
Este 
O escadră engleză condusă de Robert Blake îi învinge pe corsarii de pe Coasta Berberă în bătălia navală de la Porto Farina, Tunisia
Pe 4/14 aprilie 1655 are loc bătălia navală de la Porto Farina, astăzi Ghar al Melh în nordul Tunisiei. Generalul-pe-mare Robert Blake conduce un atac asupra piraților de pe Coasta Berberă. Robert Blake îi solicitase bey-ului Tunisiei returnarea unor nave de comerț engleze și a prizonierilor englezi, plus compensații și alte învoieli dar cererile sale au fost refuzate. După ce a navigat aproape două luni în susul și josul Mediteranei, între Sardinia, Tunisia și Sicilia, și după ce a trimis mai multe solicitări bey-ului, Blake a ajuns împreună cu escadra sa, pe 3/13 aprilie la Porto Farina, unde erau adunate mai multe nave care urmau să plece spre Dardanele în ajutorul otomanilor.
Încă din octombrie 1654 au început să apară nemulțumiri în rândul marinei engleze. Pentru guvern era clar că pentru moment nu se putea pune problema reducerii necesarului de personal în marină, Anglia simțindu-se amenințată de Franța și Olanda. Marina trebuia deci ținută ocupată, preferabil departe de coasta Angliei, astfel încât eventualele revolte să nu reprezinte o amenințare la adresa siguranței noiului regim. Un război ar fi fost soluția ideală pentru a ține marina ocupată. Cum conflictul cu Olanda tocmai se încheiase, Anglia și-a îndreptat privirerea spre ceilalți dușmani tradiționali: Franța și Spania.
În timp ce Cromwell și guvernul său cântăreau opțiunile, generalul-pe-mare Robert Blake a fost trimis cu o escadră în Mediterană cu instrucțiuni de a contracara ambițiile franceze din zonă. Manevra se dorea și o demonstrație practică de forță a marinei engleze, astfel încât Franța să fie presată să încheie o alianță cu Anglia împotriva Spaniei. Dacă timpul îi permitea, Blake avea și permisiunea de a porni o acțiune împotriva piraților de pe Coasta Berberă.
Escadra lui Blake era formată din: trei nave de război de rangul 2, cu 90-98 de tunuri (nava-amiral George, nava vice-amiral Andrew și nava contra-amiral Union), construite înainte de începutul Războiului Civil, patru nave de razboi de rangul 3, cu 64-80 de tunuri (Langport, Bridgewater, Worchester și Plymouth), construite după 1649 și nouă nave micuțe, dintre care șase erau foste premii.
Blake a ajuns la Cadiz pe 30 octombrie 1654 unde a fost primit cu răceală de spanioli. De acolo a pornit spre Mediterană, deși starea sa de sănătate era una foarte proastă. Desigur, Blake a fost un comandant cu puternice tendințe autocratice. Din cauza stării proaste de sănătate, acestea s-au amplificat. În plus, îi era profund incomod să mimeze diplomația în statele catolice. Toate aceste neajunsuri se răsfrângeau asupra căpitanilor săi pe care îi tratat cu maxima severitate. Prin urmare, este foarte probabil să fi fost bucuros că evenimentele i-au dat ocazia să își îndrepte atenția asupra piraților de pe Coasta Berberă.
Tunis, împreună cu Tripoli și Alger, deși făceau parte din Imperiul Otoman, erau conduse de bey care beneficiau de considerabil de multă independență. Conducătorii de pe coasta africană se angajau în războaie de durată mai scurtă sau lungă, care în general implicau atacarea navelor de transport și comerț occidentale și, uneori, a teritoriilor occidentale, pentru a obține sclavi și prăzi facile care, dacă se dovedeau suficient de valoroase, puteau uneori să fie răscumpărate. Deși cele mai multe dintre statele occidentale au încercat timp de decenii să suprime activitățile de piraterie susținute de Coasta Berberă, au descoperit că orașele fortificate de pe coasta nord africană erau extrem de rezistente.
Vânzarea în sclavie a unor pasageri tunisieni Cavalerilor de Malta de catre căpitanul unei nave comerciale engleze a reprezentat scânteia care a detonat conflictul dintre Blake și bey-ul Tunisului. Când a ajuns în Tunis, Blake a fost primit cu “insolența” de bey-ului încrezător în sistemul său de fortificații. La sfârșitul lui februarie Blake a ajuns în Porto Farina, astăzi Ghar al Melh, în nordul Tunisiei. De pe țărm, înaintarea englezilor era privită de o armată considerabilă condusă de bey-ul Tunisului, dar ceea ce i-a atras atenția lui Blake au fost cele opt mari nave de război otomane și o navă comercială engleză capturată ancorate în port. La consiliul de război condus de Blake, comandanții englezi au avut rețineri în ceea ce privea atacarea navelor otomane, de vreme ce se credea că guvernul otoman încerca să îl convingă pe bey să renunțe la activitățile ostile. Blake a așteptat o perioadă. Șase nave au fost lăsate pentru a asigura o blocadă la Porto Farina, în timp ce restul escadrei a plecat spre porturi spaniole și italiene pentru aprovizionare. Blake s-a întors la Porto Farina pe 20/30 martie, dar abia pe 4/14 aprilie, vremea și vântul s-au dovedit favorabile unui atac.
Nava Newcastle, sub comanda căpitanului Nathaniel Cobham, a intrat în port prin El Bakira, conducând o linie de luptă formată din navele de rang 4: Kent, Foresight, Amity, Princess Mary, Pearl, Mermaid și Merlin. Navele de luptă de rang superior, conduse de Andrew, urmau să atace fortificațiile portului. Atacul a început la 4 dimineața iar liniile de apărare au fost rapid depășite de brutalitatea și precizia focurilor de pe navele lui Blake. Echipajele de pe navele de război otomane și-au abandonat posturile în momentul în care au văzut navele engleze pregătite pentru abordaj. Navele otomane abandonate dar și nava comercială engleză capturată au fost incendiate. Pâna la 8 dimineața, atacul se încheiase iar ultima navă engleză părăsea în siguranță Porto Farina în jurul orei 11.
Un succes uimitor împotriva fortificațiilor de coastă, atacul plănuit cu multă grijă a dovedit maturitatea de comandant naval a lui Blake. Cu câțiva ani mai devreme, probabil s-ar fi avântat pur și simplu spre portul inamic fără a gândi atent întreaga situație. La Porto Farina, renunțând la ideea unui atac impulsiv, Blake a recunoscut valoarea unei acțiuni atent planificate.
Pe termen lung, atacul de la Porto Farina a fost lipsit de importanță. După cum a subliniat și bey-ul Tunisului, distrugerea navelor de război din port, l-a afectat prea puțin de vreme ce acestea aparțineau Porții. Blake însă a considerat că atacul a avut un semnificativ efect punitiv, menit să amintească tunisienilor că dacă îi tratează cu ostilitate și insolență pe englezi, și nu ca pe prieteni, atunci îi vor cunoaște ca dușmani. Acțiunea s-a dovedit a fi o învățătură de minte pentru berberi. Câteva zile mai târziu când escadra lui Blake a ancorat la Alger, deși e adevărat că bey-ul ajunsese deja la o înțelegere cu Anglia, englezii au fost primiți cu ceva mai multă căldură, și toți sclavii englezi și irlandezi au fost cu promtitudine predați englezilor. Câțiva sclavi olandezi au înotat spre navele engleze și, într-o demonstrație de frăție între oameni ai mării legați de aceleași convingeri religioase, echipajul lui Blake a strâns suma necesară răscumpărării lor.
Atacul de la Porto Farina rămâne însă în istorie ca prima victorie din larg a unor nave împotriva unor fortificații și baterii de pe mal, fără debarcare de trupe. Atacul lui Blake i-a ajutat pe venețieni în bătălia lor împotriva statelor musulmane, două luni mai târziu, în iunie 1655. Fortificațiile de la Porto Farina au fost întârite de otomani în deceniul care a urmat.
Surse:
Cromwell’s Wars at Sea, by John Barratt, Pen and Sword, 2006
en.wikipedia.org/wiki/Robert_Blake_(admiral)