O scurtă descriere a navelor elisabetane

Constructorii englezi de ambarcațiuni erau extrem de pricepuți. Navele pe care ei le construiau erau mai rapide, mai ușor de manevrat și în ansamblu, cu mult mai adecvate navigației pe mari și oceane decât cele spaniole, mai greoaie și cu decorații atent elaborate.

Navele elisabetane au fost robuste și dure la fel ca și oamenii care navigau cu ele. Mult ridicate din apă, cu grinzi largi și cu “castele” in față și spate, de unde si termenul teugă (forecastle) care este încă în uz și astăzi, principala navă de luptă, echivalentul navei de luptă moderne, a fost galionul, cu două punți, înarmat cu tunuri grele în ambele borduri, cu “castelele” înarmate cu arme mai ușoare și cu tragere mai rapidă și echipaje formate din soldați. Cele trei catarge aveau „cuiburi de rândunică”, din care soldații puteau trage cu arbaletele, atunci când navele se luptau din apropiere. Vasele comerciale mai mari erau ceva mai scurte și mai late decât galioanele, pentru a lua mai multă încărcătură, dar și ele erau foarte bine înarmate pentru a se putea apăra împotriva piraților și corsarilor dar și pentru întâlnirile cu nave spaniole și portugheze. Cele mai mari nave comerciale armate luptau alături de galioane într-o flotă. Navele comerciale mai mici au fost de asemenea înarmate pentru a se apăra și pentru a-și lua locul într-o flotă de luptă. Șalupele erau mult mai mici, uneori rigidizate în față și în spate, alteori rigidizate sub forma dreptunghiulară, erau folosite pentru recunoaștere, pentru transportat mesaje sau pentru lupte în apropierea coastei. Ele erau mai slab înarmate decât navele mari și făceau același serviciu ca și distrugătoarele sau fregatele din marina modernă. Un alt tip de navă de luptă a fost galera, o navă cu coca lungă, subțire, cu un singur catarg. Galera a fost folosită în Marea Mediterană și în Marea Baltică timp de o mie de ani, fiind nava de război cea mai eficientă acolo, dar designul său a făcut-o puțin folositoare în războiul dus pe ocean. Aceasta naviga de cele mai multe ori cu o singură pânză, iar vâslele sale au făcut-o independentă de vânt, putând fi pusă în mișcare de către vâslași. Galerele era uneori înarmate cu câte cinci tunuri aflate la proră, iar soldații erau staționați în “castelul” din față. Pintenul mare de bronz de la proră ar fi putut să taie și să distrugă o altă galera sau o navă mică, dar nu era însă eficient împtriva unui galion sau a unui vas mare.

La bordul navelor, condițiile de acomodare pentru echipaj erau practic inexistente. Fiecare marinar își prindea hamacul pe unde apuca. Ofițerii beneficiau de cabine foarte mici și, practic, singurele încăperi spațioase erau cele care formau cabina căpitanului. Cabina lui Drake era luxoasă iar el avea mai mulți servitori care îi serveau mâncarea în farfurii de aur și argint și vinul în pocale de aur, provenite cel mai probabil de pe navele spaniole capturate. Din echipajul lui făceau parte și menestrei care îi ofereau mici spectacole în timpul meselor.

Desigur, majoritatea comandanților militari ai acelor timpuri susțineau că Dumnezeu e de partea lor, dar Drake era un om deosebit de credincios, iar pe navele pe care le comanda, servicul religios era ținut de două ori pe zi. Protestant înflăcărat, Sir Francis Drake era ferm convins că enoriașii Bisericii Catolice nu erau niște creștini adevărați, la fel cum, de altfel, credeau și catolicii despre protestanți. Acestea erau vremurile în care oamenii mureau în numele religiei în care credeau. În numele adevăratei credințe, Inchiziția spaniolă, tortura și ardea oameni pentru a le salva sufletul. Bestialitatea cu care erau tratați prizonierii englezi de către spanioli va avea un puternic impact asupra lui Drake. Desigur, persecuțiile religioase pline de cruzime, se întâmplau în ambele tabere iar oamenii înfruntau morți teribile din cauza religiei pe care o practicau.

În timpul expedițiilor de descoperire sau a vănătorilor de comori, de cele mai multe ori, la bordul navelor se aflau și o serie de domni din înalta societate, investitori și finanțatori ai expedițiilor care le aduceau, de cele mai multe ori, profituri. Acești pasageri de prim rang trebuiau să se mulțumească cu spațiul îngust al cabinelor ofițerești însă nu prestau nici o muncă la bord. La bordul navelor lui Drake, lucrurile stăteau cu totul altfel. Drake îi punea pe toți la muncă, indiferent de rang, spre marea consternare a domnilor. Domnii de la bordul navelor sale trebuiau să muncească precum marinarii, iar marinarii trebuiau să lucreze alături de domni. Un concept extrem de revolutionar pentru acele vremuri, în care rangul și poziția socială erau extrem de respecate. Întreaga situație era cu atât mai ciudată cu cât Drake era un om care răzbise prin forțe proprii și nu se bucura de o origine nobilă. Era fiul unui pastor, și a plecat în primele expeditii pe mare de la vârsta de 13 ani. Acumulând în timp o vastă experiență în navigație, Drake s-a dovedit nu doar un excelent căpitan de navă ci și un strateg militar de mare valoare. Raidul de la Cadiz este doar unul dintre exemplele care stau mărturie geniului său militar.

Surse:

 ^{Sea Fights, by David Scott Daniell, printed in Great Britain by William Clowes and Sons Limited, London and Beccles for the publishers B T Batsford LTD, chapter 1, “Drake at Cadiz”, pages 8,9,10}